Contele de Monte-Cristo vol.2

Totul pare să-i surâdă Iui Edmond Dantes: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie și se va căsători cu frumoasa Mercedes. Dar, chiar în ziua nunții, acuzat de trădare, de stat, este arestat și apoi trimis în sinistra închisoare a castelului. Atunci când iese în sprsit de acolo, paisprezece ani mai târziu, are un singur scop — să se răzbune. Aflat într-o călătorie aventuroasă, baronul Franz d'Epinay este invitat la o cină de neuitat, într-o peșteră plină de comori, iar gazda îi este chiar contele de Monte-Cristo, cel care îl va salva pe prietenul baronului, Albert de Morcerf, din mâinile bandiților italieni. Devenit, în urma acestor întâmplări, noua senzație a înaltei societăți italiene, contele se instalează apoi la Paris, oraș pe care îl impresionează prin bogăția sa nemaipomenită și undeîntâlnește câteva vechi cunoștințe ale lui Edmond Dantes... Fragment: "Contele, după cum ne amintim, era deosebit de cumpătat la masă. Albert făcu observația aceasta mărturisindu-și teama că, de la începutul ei, viața pariziană să nu-i displacă contelui; prin ceea ce avea ea mai material, dar și mai necesar totodată. — Dragul meu conte, spuse el, iată-mă cuprins de teamă că s-ar putea ca bucătăria din strada Helder să nu vă placa pe cât vă plăcea aceea din piața Spaniei. Ar fi trebuit să vă întreb cam ce ați dori și să pun să se gătească câteva feluri după gustul dumneavoastră. — Dacă m-ați cunoaște mai bine, răspunse Monte-Cristo zâmbind, n-ați mai avea o asemenea grijă, aproape umilitoare pentru un călător ca mine care a trăit rând pe rând cu maca-roane la Neapole, cu polenta la Milano, cu olla podrida la Valencia, cu pilaf la Constantinopole, cu karrick în India și cu cuiburi de rândunele în China. Pentru un cosmopolit că mine nu există bucătărie specială. Mănânc de toate și pretutindeni, atât doar ca mănânc puțin; iar astăzi, când spuneți că abia ating bucățele, am de fapt o poftă de mâncare neobișnuită, căci de ieri-dimineață n-am mâncat nimic. — Cum de ieri-dimineață? se mirară ceilalți. N-ați mâncat nimic de douăzeci și patru de ore? — Nu. Am fost silit să mă abat din drum ca să iau niște informații în preajma Nime-ului, așa că întârziasem puțin și n-am mai vrut să mă opresc. — și ați mâncat în trăsură, nu-i așa? întrebă Morcerf. Nu. Am dormit, așa cum dorm de câte ori plictiseala îmi răpește curajul de a mă distra, sau de câte ori mi-e foame, dar nu-mi place să mănânc. —  Oare îi puteți porunci somnului? întrebă Morrel. —  Aproape. —  Aveți un leac pentru asta? — Am un leac fără greș. - Un asemenea leac ne-ar prinde foarte bine nouă, africanilor, care n-avem totdeauna ce mânca și rareori avem ce bea, spuse Morrel. — Da, făcu Monte-Cristo; din nenorocire însă, leacul acesta cum nu se poate mai bun pentru un om ca mine, care duce o viață neobișnuită, ar fi foarte primejdios de dat unei armate, fiindcă n-ai mai trezi-o când ai avea nevoie de ea. —  N-am putea să știm și noi ce leac aveți? întrebă Debray. — Cum să nu, răspunse Monte-Cristo, nu-i nici o taină: e un amestec din cel mai bun opium, pe care l-am adus eu însumi de la Canton, ca să fiu sigur că e curat, și din cel mai bun hașiș din câte se cultivă în Orient, adică cel cultivat între Tigru și Eufrat; se pun laolaltă, în părți egale, aceste două ingrediente și se fac astfel un fel de pilule care pot fi înghițite când ai nevoie. Peste zece minute, le simți efectul. întrebați-l pe domnul baron Franz d'Epinay: mi se pare că le-a gustat și el o dată. — Da, răspunse Morcerf, parcă mi-a spus ceva. și a păstrat o amintire foarte plăcută. — Purtați mereu la dumneavoastră pilulele acestea? întrebă. Beauchamp, care, fiind ziarist, era foarte neîncrezător. — Totdeauna, răspunse Monte-Cristo. — Aș fi indiscret dacă v-aș cere să le văd și eu? continuă Beauchamp, nădăjduind să-l înfunde astfel pe străin. —  Deloc, domnule. Monte-Cristo scoase din buzunar o bombonieră minunată, scobită într-un singur smarald și închisă printr-un capăcel de aur care, desfăcându-se, lasă să se vadă o bobiță de culoare verde și de mărimea unui bob de mazăre. Bobita avea un miros acru și pătrunzător. în smarald se mai aflau vreo patru sau cinci bucăți, dar ar fi încăput și douăsprezece. "