Copilul marii

    Eliberat de convingerea că obiectele din realitatea aparentă sunt reale, mă simt mereu complet, văzând lumea ca pe un vis frumos apărut în lumina minunată a conștiinței, adică a mea. Pentru mine dorințele nu mai provoacă teamă că nu voi obține ceea ce doresc. Eu am întotdeauna totul, pentru că plenitudinea este chiar natura mea. Fiind permanent identificat cu conștiința, asumându-mi identitatea reală, nu mai acționez având sentimentul că sunt un făptuitor. Accept orice rezultat ar apărea în urma aparenței acțiuni, pentru că știu că nu am nimic de câștigat sau de pierdut.     Cartea Copilul mării este o autobiografie ficționalizată a autorului, o poveste de viață, care ca orice altă poveste, merită povestită. Lectura ne poartă prin drama părăsirii locului  copilăriei și la găsirea ulterioară a unei noi perspective asupra vieții. Ajungem la adolescență și implicit la prima iubire și trecem prin transformări majore odată cu fiecare conștientizare a personajului principal.     Aventura descoperirii de sine ne cuprinde și pe noi și ne îmbogățim lăuntric cu fiecare metodă practică descrisă în carte, iar în final, perspectiva noastră se transformă radical prin prisma tuturor acestor învățături specifice sistemului non-dualist advaita vedănta.     Fragment din volumul "Copilul mării" de Marius Mihai Lungu:     „Nu numai că îi transmisesem gândurile mele, și imaginea locului meu preferat. Asta însem că, comunicarea din vis era un lucru real și foa eficient. M-am apropiat și i-am pus mâinilr ochi. A izbucnit în râs, spunându-mi amuzată s-a speriat foarte tare. Știuse că vin cu câteva cll înainte să îi pun mâinile la ochi, însă nu a vrut se întoarcă. Ne-am așezat amândoi pe pietrele de pe dig și am început să schimbăm impresii despre noul nostru mod de a comunica. Și ei, și mie ni se părea a fi unul dintre cele mai eficiente moduri de comunicare, pentru că puteam să ne lămurim întrebările, fără să mai așteptăm să fim față în față. I-am citit tot ce notasem despre primul vis și mi-a confirmat că în general cam acelea fuseseră ideile pe care voia să mi le transmită, pentru că citise ceva asemănător într-o carte a unui discipol de-al lui Rămână Maharishi. Tot acolo citise și despre tipul de discriminare pe care îl folosise și de tehnica introspecției pe care o practicase, dar nu explicase și în ce constă introspecția. Doar să îți pui singur o întrebare și să aștepți un răspuns părea a fi un lucru prostesc, pentru că singura care ți-ar fi putut răspunde ar fi fost mintea, iar mintea nu ar fi putut să îți spună adevărul. Dacă mintea ar fi știut adevărul, nu am mai fi căutat iluminarea.     Am început să mă gândesc cum ar fi trebuit făcută o introspecție care să plece de la întrebarea „Cine sunt eu?". Am întors întrebarea și implicațiile ei pe toate părțile, dar nu am reușit să înțeleg cum ar putea fi făcută o introspecție pornind de la această întrebare. De atâta efort mintea obosise, și m-am trezit privind în gol, cu fața încălzită de soarele blând de iarnă călduță și cu ochii scăldați de valurile mici, dar înspumate, ale mării.      „Nu ați înțeles că toate lucrurile simple sunt cât se poate de ușor de aplicat?"     Era vocea pe care o auzeam de obicei, dar, de data aceasta, vorbea la plural. M-am uitat la Măria și îi citeam mirarea în ochi. Era clar că și ea auzise vocea. I-am zâmbit complice, i-am făcut semn să tacă și mi-am reorientat atenția către vocea mării."