Dincolo de vise

Trăim experiențele obișnuite ale vieții, fără ca nici măcar să luăm în seamă posibilitatea ca obiectele, convingerile, credințele, emoțiile și stările să fie altceva decât păr. Astfel, urmărim aproape hipnotizați stările, emoțiile și obiectele plăcute, convinși fiind că numai ele trebuie să existe și căutăm să scăpăm de cele neplăcute, crezând că nu au niciun rost. Lumea nu este decât o apariție instantanee pe ecranul eternei cunoașteri și existente, care este însăși ființa noastră. Cartea aceasta este o ficțiune, alcătuită din aspecte foarte reale ale cercetării de sine și a deconstruirii iluziei.   ...Ceea ce îți pot spune este că tu nu ești o stare specială în care trebuie să ajungi sau pe care trebuie să o atingi, nici o experiență mistică sau specială. Tu nu ești ceva ce poate fi învățat ori practicat și nici un concept ori o credință mentală nu ești. Tu nu ești niciuna dintre senzațiile simțite; nu ești nimic din ceea ce vezi, atingi, auzi, mirosi sau guști. Nu ești niciunul dintre gândurile, imaginile sau filmele care îți trec prin minte. Nu ești nici senzațiile sau emoțiile care te copleșesc; nu ești nici conceptele la care te gândești, nici ideile pe care le ai. Deci nu ești nici trupul și nici ceva pe care îl poți observa, cunoaște sau percepe, nici în această stare (de veghe) și nici în cea pe care o numim vis. În realitate, tu ești cel care observă experiența pe care o trăiești, observarea a orice poate fi observat, inclusiv a ta însuți. Tu ești cel care nu se schimbă când totul în jur se schimbă, fiind fundalul în care apare absolut orice lucru ori fenomen schimbător de care poți fi conștient. Ești cel care se afla la capătul cunoscător al percepției și ecranul pe care apar gândurile, senzațiile, emoțiile, visele și stările. Ești cel care nu s-a schimbat de când erai copil, fiind conștientizarea obișnuită a experiențelor pe care le-ai trăit...     Fragment din romanul "Dincolo de vise" de Marius Mihai Lungu:       „Am deschis brusc ochii, privind confuz în jur, fără înțeleg unde sunt și ce-i cu mine. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că mă aflam acasă, în pat, și că de-abia mă trezisem din somn. Foarte ciudat! Fusesem mai mult ca sigur că plecasem în misiunea de a găsi o planetă asemănătoare cu a noastră, pe care să o adaptez, creând condițiile necesare supraviețuirii organismelor de pe Pământ. Am privit atent în jur, mi-am pipăit trupul și fața, după care m-am ridicat încet din pat. Eram totuși în camera mea. Am deschis fereastra și am inspirat profund. Ceva nu se potrivea. Aerul era incredibil de curat, și nu plin de mirosuri nocive, așa cum mi-l aminteam. Soarele aruncă razele pretutindeni, făcând ca totul să pară strălucitor și de un colorit ireal.     Nu mai știam ce să cred. Îmi aminteam că, înainte să părăsesc Pământul, totul părea mohorât, în lumina difuză a unui soare care nu mai avea puterea de a străpunge atmosfera îmbâcsită. Dacă ieșeam din casă, trebuia neapărat să-mi iau aparatul de purificare a aerului, altfel riscăm să mă asfixiez. Acum, aerul era limpede și curat, putând să respir în voie, fără senzațiile de sufocare și de repulsie, pe care mi le reaminteam. Nu îmi venea să cred că totul se transformase atât de radical. O avalanșă de întrebări îmi veneau în minte, dar, oricât mi-aș fi stors creierii, nu reușeam să le răspund. Pur și simplu nu înțelegeam cum de se transformase totul atât de radical, într-un timp atât de scurt.     După ce am reflectat un timp la aceste schimbări, m-am hotărât să accept situația așa cum este și să nu mai fac nicio comparație cu lumea pe care o cunoscusem înainte. Poate fusese doar un vis urât; sau poate că această lume era un vis. Orice ar fi fost, nu mai conta, și orice aș fi simțit acum există, deci trebuia acceptat. Mă simțeam extraordinar de viu, parcă de o veșnicie nu mă mai simțisem așa, într-o lume la fel de vie, putând să mă mișc liber de colo-colo, sub un cer senin, cum nu mai văzusem până acum decât în fotografiile sau filmele vechi.     M-am îmbrăcat rapid și am ieșit afară, lăsând soarele să mă învăluie cu razele lui. Nu mai avusesem o astfel de experiență până acum. Am atins cu mâna unul dintre copacii de la marginea trotuarului și mi-am retras-o brusc, ca și cum aș fi fost curentat: copacul era natural, nu artificial, așa cum știam. Am atins iarba din jurul lui și am avut o surpriză la fel de plăcută: era tot naturală. M-am îndreptat către parcul din capătul străzii. Pe măsură ce mă apropiam, îmi dădeam seama că îi lipsește ceva, dar nu reușeam să înțeleg ce. Am intrat pe o alee și m-am oprit lângă o tufă mai mare. Era tot naturală, ca de altfel toate plantele din jur. Cum de dispăruseră imitațiile artificiale pe care mi le aduceam aminte? Au existat cu adevărat, sau au fost doar o parte dintr-un coșmar?”