Ce ai face dacă ar trebui să alegi? Mia este o violoncelistă talentată în vârstă de 17 ani, cu o familie iubitoare și un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decât să aleagă dacă va merge la New York pentru a studia la Julliard sau dacă va rămâne în Oregon cu cei dragi. Însă într-o dimineață cu ninsoare, totul se schimbă, iar decizia pe care brusc trebuie să o ia este dramatică și dureroasă. Mia își pierde părinții și fratele mai mic într-un accident rutier, și, cu toate că nu își amintește momentul impactului, ea îi poate vedea pe cei din jur și pe sine. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocă evenimente din viața sa, descrie ceea ce vede și aude în spital, deși nu poate simți nimic și este din ce în ce mai slăbită. Dragostea pentru cei rămași în viață și pentru Adam și pasiunea pentru muzică clasică vor determina alegerea pe care tânăra o face la final. Dacă aș rămâne (If I Stay) atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Cartea este inspirată de o tragedie reală. Fragment: " Tocmai m-au mutat de la Reanimare la Terapie intensivă. Este o încăpere în formă de potcoavă, în care se află circa o duzină de paturi şi o sumedenie de asistențe care se agită permanent de colo-colo, citind diagramele printate întruna de computerele care ne monitorizează semnele vitale şi se află la picioarele paturilor. În mijlocul camerei se află alte computere și un mare birou la care stă o asistență. Doi asistenţi se ocupă de mine, împreună cu doi doctori care fac cu schimbul la nesfărşit. Unul dintre asistenți este un bărbat taciturn, cu pielea flască, păr blond şi mustaţă, şi nu-mi prea place de el. Apoi, este o femeie cu pielea atât de neagră, încât pare albastră, şi voce cântată. Îmi spune „scumpo" şi aranjează mereu pătură în jurul meu, deşi eu, fiind nemişcată, nu o deranjez din loc. Sunt aşa de multe tuburi ataşate de trupul meu, încât nu pot să le număr pe toate: unul îmi iese din gât, respirând pentru mine, altul mi-a fost băgat pe nas pentru a-mi menţine stomacul gol, cel din venă este pentru hidratare, în vezică, - pentru urinare, câteva sunt lipite de piept pentru a înregistra bătăile inimii, iar altul este ataşat de un deget pentru a-mi monitoriza gradul de oxigenare sanguină şi saturare a hemoglobinei. Ventilatorul care mă ajută să respir susură într-un ritm liniştitor, ca un metronom - inspiraţie, expiraţie, inspiraţie, expiraţie. Cu excepţia doctorilor, a asistentelor şi a cuiva de la Serviciiie sociale, nimeni nu a intrat să mă vadă. Asistența socială le vorbeşte bunicilor pe un ton coborât şi compătimitor. Le zice că, starea mea este „gravă". Nu sunt tocmai sigură, ce vrea să spună cu acest cuvânt. La televizor, pacienţii sunt întotdeauna fie în stare critică, fie stabilizaţi. Grav nu sună a bine. Când lucrurile sunt grave, ajungi în mormânt. - Aş vrea să putem face ceva, zice bunica. Mă simt atât de inutilă dacă doar stau şi aştept. "
