Din alta viata. Jurnal de copil

Ce ne face să ne simțim copii? Inocență? Joacă continuă cu prietenii de aceeași vârstă cu a noastră? Lipsa responsabilităților? Sau, poate, faptul că avem bunici și părinți care ne iubesc și ne duc grijă? De ce grăbim cu atâta nerăbdare spre maturitate? Dar mai ales, de ce, când o atingem, regretam din toată ființa noastră copilăria pierdută? Dragă cititorule, sunt întrebări foarte grele, iar eu mă simt nevrednic să-ți răspund la  ele. Să-ți spun că copilăria e o stare de spirit? E o platitudine, ce-i drept adevărată și oricum, știi deja asta, după cum știi și că amândoi purtăm în continuare în suflet copilul ce-am fost, doar că uneori ne este rușine să-l scoatem la iveală, iar alteori, nu știm cum să o facem. Scriind această carte, eu mi-am înțeles eroarea, mi-am îndreptat-o și acum, tare mult mă bucur... Pot doar spera ca și tu, citind-o, vei face același lucru. - Marius Albert Neguț Marius Albert Neguț are darul povestirii, iar copilăria istorisită de el este un roman de aventuri spumos, care se citește cu sufletul la gură și adesea cu zâmbetul până la urechi. Totul punctat de o privire lucidă și acută, de decupaje care ne stârnesc întrebări întemeiate. Din Altă Viață este o carte care ne ghidează pe calea spre aventura noastre, a cititorilor, și de aceea învățăm repede să o iubim. - Roxana Melnicu, redactor șef Cărticică Practică Fragment din volumul "Din altă viață. Jurnal de copil" de Marius Albert Neguț: "Ca orice copil, timpul mi-l împart între școală și strada, între învățătura și joacă, între colegi și prieteni. Bineînțeles că aceste două lumi nu sunt distincte – ele se întrepătrund completându-se una pe cealaltă. Pe strada pe care locuiesc, Epigonilor, sunt foarte mulți copii. Ei bine, noi, toți băieții, suntem îndrăgostiți de Fabiolă. Au loc adevărate înfruntări pentru un surâs oferit de ea – dacă Vali îi oferă o mână de corcodușe, imediat apare și Neamțu cu un măr ciordit de la mine din pom, urmat de Marcel care, timid, dar mândru, îi oferă câteva flori smulse de printre ulucile vecinilor. Această concurență mă nemulțumește profund, dar am deja în gând o faptă de vitejie prin care urmează să recuperez terenul pierdut și s-o impresionez pe aleasă inimii mele. Singura zi cu program tv prelungit e duminică. De obicei, TVR-ul începe ziua cu un film dedicat copiilor și adolescenților. Racheta albă, Cireșarii sau Tarzan sunt doar câteva dintre serialele care golesc de copii străzile cartierului, zgândărindu-le imaginația, inspirând fel de fel de năzbâtii. Ei bine, Tarzan îmi dă și mie o idee. Pentru cei care nu cunoașteți personajul, acesta este un copil pierdut în jungla africană, prin care se deplasează pe spinarea elefanților, asta când nu sare din copac în copac cu ajutorul lianelor. Crescut de maimuțe, devine un tânăr puternic care se lupta de la egal la egal cu lei, tigri, crocodili sau pitoni. Noi, copiii, suntem atât de ahtiați după acest serial, mai ales ca protagonistul, Johnny Weissmuller, e bănățean, încât nu ne mai strigam la poartă pe nume, ci ieșim în mijlocul străzii și slobozim din toți rărunchii urletul de luptă prin care Tarzan își cheamă la nevoie prietenii elefanți: — Ăăă... Aaaaaa... Nu prea vi-l pot descrie eu aici, pentru că nu pot reda intonația, răcnetul cu pricina având inflexiuni de-a dreptul spectaculoase, dar îl găsiți pe YouTube și, după ce-l veți asculta, vă veți putea închipui încântarea vecinilor... Într-o după-amiază de vară, chiar cu câteva zile înainte de vacanța mare, o zăresc pe Fabiola venind de la școală. Nu sunt surprins, pentru ca, decis să pun în aplicare planul prin care urmează să-mi surclasez rivalii, o aștept deja, de ceva timp. Dis-de-dimineață, am legat de una din ramurile mărului aflat chiar lângă gard propria „liană” – o frânghie grosută luată din magazia lui tataie. Agățat de ea, la secunda potrivită când, cu siguranță, Fabiola nu ar putea rata momentul meu de curaj, urmează să îmi dau drumul de pe magazia din apropierea mărului, să plutesc grațios și să aterizez victorios, răcnind în tot acest timp precum Tarzan, pe cotețul găinilor aflat la câțiva metri de magazie, sub coroana aceluiași mar. Evident, am exersat toată dimineața, spre deliciul vecinilor și spaima găinilor și, într-un final, pot spune că mă consider pregătit. În tot acest timp, mi-am supravegheat și frățiorul. Vasilică a fost cuminte și m-a lăsat să-mi fac mendrele. De altfel, a fost ocupat ore întregi cu suptul unei rame groase cât degetul meu, pescuită de prin brazdele proaspăt săpate ale grădinii de legume. Mândru, dar mai ales emoționat de iminența triumfului personal, aștept apropierea Fabiolei. Prințesa inimii mele se apropie și iată, o văd cu coada ochiului sesizându-mi prezenta. Acesta este momentul!, îmi zic, în timp ce îmi iau avânt și-n urlet de luptă sar de pe magazie. Nu știu de ce, dar din cauza greutății, sau poate a saltului mult prea avântat, craca cedează nervos, iar eu trec prin acoperișul cotețului de găini, aterizând printre cuibare. Cocoșul familiei mă atacă instantaneu, iar eu mă lupt cu el curajos, precum idolul meu Tarzan cu leii junglei africane, poate chiar, după umilă-mi opinie, cu și mai mult eroism. Într-adevăr, e posibil ca strigătele mele de luptă să nu semene cu cele ale eroului din serial, dar, na..., în această bătălie epică, cine stă să compare...? În încleștare fulgii zboară în jurul meu precum colbul ridicat de goana elefanților. Cu toată cotcodăceală, cu tot iureșul infernal, aud totuși râsul cristalin al Fabiolei. Așa cum mi-am dorit, nu a pierdut nicio secundă din momentul meu de glorie – insensibilă la dramatismul confruntării, se uită printre uluci și se amuză, iar eu îmi dau seama că trebuie să-mi caut rapid o altă față pe care s-o fericesc cu adorația mea."