Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păseresc. Dumneata, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povețe puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!“ „Nu strigați când nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“ O vrabie ciripește pe gard. Dumitale puțin îți pasă. și ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!“ În nopțile cu luna asculți privighetoarea, – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei. Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu. Să v-o spun. „Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Măcăleandrul zice: — E ciocănatoarea! — Ciocănatoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu? — Caută veveriță, îl deslușește măcăleandrul. — Veveriță? De ce? — Urâți îmi sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea?...
