Disparitia lui Adele Bedeau

Manfred Baumann este un lup singuratic. Simțindu-se stingher în compania altor oameni, își petrece serile bând de unul singur și urmărind-o în secret pe Adele Bedeau, tulburătoarea chelneriță a unui local lipsit de strălucire dintr-un orășel anonim din Franța. Într-o zi, tânăra dispare într-un mod misterios, iar inspectorul Gorksi, un polițist bântuit de eșecul de-a nu fi rezolvat o crimă mai veche, anchetează cazul. Atât suspiciunile inspectorului, cât și cele ale celorlalți membri ai comunității, se îndreaptă spre Manfred. Mai mult decât un roman polițist și un omagiu adus scrierilor lui Georges Simenon, Dispariția lui Adele Bedeau reprezintă portretul fascinant al unui inadaptat social împins până la limită de propria-i imaginație febrilă.    „Un thriller psihologic captivant. Accesibil și cât se poate de agreabil.“ - The Herald „O carte în care totul ține de atmosferă. Dintre toate reușitele romanului, cea mai remarcabilă este stilul în care e povestit. Graeme Macrae Burnet este un scriitor nou și proaspăt, unul care îți prezintă poveștile lui interesante și morbide în cel mai fermecător și mai stăpân mod cu putință.“ - Scottish Books Fragment din roman: "Când Yves îi puse berea în față, Gorski îi ceru și un hotdog. Înainte de a ajunge înapoi în spatele barului, Yves făcu un tur al meselor, ștergând fiecare masă pe îndelete. Gorski sorbi din bere. Era bună, rece și acidulată. Hotdogul sosi pe o farfurie de carton. Crenvurstul era roz și moale, dar în clipa în care îl băgă în gură, se dezintegra cu totul. Gorski își aminti cum se înfruptă Manfred Baumann din pot-au-feu sau ce-o mai fi avut el în farfurie. Conversația cu Baumann se desfășurase în linii mari așa cum anticipase. În caz că mintea, probabil că Baumann nu avea să recunoască treaba asta decât dacă era confruntat cu dovezi irefutabile că lucrurile se desfășuraseră altfel. Gorski era obișnuit să i se toarne tot felul de minciuni. Era în firea lucrurilor ca oamenii să mintă și, chiar și-atunci când ceea ce declarau nu era plauzibil, o țineau tot pe-a lor. Gorski înțelegea foarte bine mecanismul. Dacă, de pildă, soția lui avea să-1 întrebe mai târziu cum și-a petrecut după-amiază, firește că avea să omită să-i spună că trecuse și pe la bar. Dar ceea ce îl interesa pe el nu era atâta faptul că cineva mintea, ci felul în care se purta în timp ce mintea. De multe ori persoana respectivă întindea mâna după o țigară sau părea brusc distrasă de cine știe ce acțiune lipsită de importanță. Nu putea să-l privească în ochi prea mult timp. Femeile se jucau cu părul; bărbații își mângâiau barba sau mustață. Lui Gorski îi plăcea să-i interogeze în mediul lor obișnuit. Odată aduși la secție, erau deja dezorientați și era și mai greu să-ți dai seama dacă se purtau ciudat din pricină că se aflau într-un loc care nu le era familiar, sau pentru că încercau să-ți ascundă. ceva. Gorski își amintea că atunci când îl vizitase acasă, în apartamentul lui, în ciuda faptului că inițial Baumann ezitase să-1 invite înăuntru, după aceea îi oferise o cafea. Era un gest tipic: o supracompensare imediată pentru ostilitatea de mai-nainte și o încercare de a amâna începutul discuției. Chiar de atunci, din acel moment, când încă nu avea de unde să știe pentru ce venise Gorski, Baumann se purtase într-un fel care dădea de înțeles că nu se simțea tocmai în largul lui. Adeseori când li se dădeau în vileag minciunile, oamenii se prefăceau indignați. De câte ori nu auzise Gorski exclamații de genul „Ăsta-i chiar culmea!” sau „Cum îndrăzniți ?" și de câte ori nu fusese amenințat că va fi târât prin tribunale. El interpreta aceste izbucniri dacă nu ca pe niște semne ale vinovăției persoanei respective, cel puțin ca pe niște indicii că omul avea ceva de ascuns. Se putea ca lucrul pe care îl ascundea să nu aibă absolut nicio legătură cu obiectul anchetei pe care o desfășura el, dar de ascuns cu siguranță ascundea ceva. Mon-fred Baumann nu se comportase așa. "