Dreptul la propria imagine. O perspectiva practica

Dreptul la propria imagine face parte din „panoplia” drepturilor personalității, adică, acele prerogative întemeiate pe însăși natura omului, indisociabile și inerente ființei umane. Maiestuozitatea acestui pronomion a determinat chiar unii autorii să transpună în sfera juridică conceptul biblic al Imago Dei, astfel încât, mai departe, să considere atingerea adusă dreptului la propria imagine ca un veritabil sacrilegiu, o profanare sau pângărire. Într-un context mai laic, s-a împământenit cu o remarcabilă extindere spațială expresiunea, atribuită preponderent lui Confucius: „o imagine valorează mai mult decât zece mii de cuvinte” (sau, forma „scurta”, o imagine face cât o mie de cuvinte). Într-adevăr, treptat, lumea modernă a adus cu ea o incredibilă „explozie” imagistica – via „desfraului” tehnologic – în fața căreia conceptul de credendo vides (crezând vei vedea), prin parfumurile mistice pe care le exală, rămâne, undeva, un apanaj exclusiv al inițiaților. Inevitabil, prin „neobosita” industrializare, imaginea omului s-a desacralizat, iar mijloacele prin intermediul cărora acest drept va putea fi violat astăzi au devenit, practic, aproape infinite. Prezentul demers publicistic „vede” în dreptul la propria imagine o armonioasă împletire a sacrului cu profanul. Și astfel, numai într-o permanentă căutare a echilibrului, a simetriei, proporționalului, congruenței, îl vom putea înțelege, aplică, apără, sau, în unele situații, exceptă, deroga.