Dumineca orbului

    "Dumineca Orbului este un roman, înainte de toate, bine făcut, atât de bine făcut încât te îndoiești câteodată de înlănțuirea verosimilă a întâmplărilor. Dar Cezar Petrescu posedă destulă rutină și destulă știință a romanului pentru a motiva întotdeauna situațiile și a da iluzia că totul s-ar putea petrece așa cum se întâmplă în romanele lui." - Al. Philippide     Fragment din romanul "Dumineca orbului" de Cezar Petrescu:     „Sergiu Miclăuș continua să surâdă cu tristețea scepticilor. Dar o pornire superstițioasă, ascunsă în nebănuite zăcăminte ale sufletului, l-a împins să scoată o monedă de o sută de lei din buzunar. I-a întins-o lui Matei, silindu-se să pară ironic cu propria sa slăbiciune:     — Ține, Matei!... Dă-i orbului tău și asta, măcar că nu prea cred în milostivirile și rugăciunile prin procură....     Matei pipăi monedă, o răsuci pe o parte și pe alta, îi caută zimții și, după ce o juca în palmă să-i încerce greutatea, își mărturisi o îndoială:     — Mă tem că nu-i bună, domnule Sergiu...     — Ei, asta-i! se miră Sergiu Miclăuș.     — Zău! Încercați.     Sergiu Miclăuș sună monedă. Era într-adevăr falsă. Mai sună una. Falsă și aceea. Adică tot restul primit aseară de la Cristofor, șoferul, care atât de energic protestase să nu fie confundat cu haimanalele nărăvite să strecoare clienților nocturni, distrați și grăbiți tot stocul de mărunțiș fără curs.     — Nostimă întâmplare! Și mare bandit! declară Sergiu. Merită să i-o povestesc Ginei...     Matei îl consolă:     — Lăsați, că-i dau eu orbului de la mine. Și de-dumneavoastră scăpați ușor. Se-ntâmplă... Numai coniță Sanda adună toți banii cei răi. Cred că se află pe undeva strânși în vreo cutie. Zicea, în dreptatea sa, că dacă a înșelat-o unul cu voie ori fără voie nu-i un cuvânt să ducă înșelăciunea mai departe... Așa vorbea întotdeauna, ca din cărți.     „Într-adevăr - gândi Sergiu Miclăuș -, ca din cărți de morală laică și de virtute civică. "     — Coboară înainte, Matei! Eu rămân să închid visteria mea...     Nu de aceasta voia să mai rămână Sergiu Miclăuș. Îl împresurase deodată atmosfera stranie și grea de amintiri a podului de casă. Copil, aci se ascundea fără pricină, numai fiindcă se simțea stăpân pe un domeniu neturburat de nimeni. Într-un colț se aflau în neorânduiala cărți și reviste cu poze, rămase de la adevărații săi părinți. Întindea foile revistelor pe jos, își făcea așternut și se culcă pe brânci, cu privirea magnetizată de ilustrațiile cărților, până ce-i amorțeau coatele și începeau să-i joace imaginile înaintea ochilor...”