Unul dintre scopurile principale ale acestei cărți este de a arăta că nici teologia, nici antropologia, nici spiritualitatea creștină nu conduc în chip necesar la îndreptățirea și prețuirea suferinței, ci, dimpotrivă, oferă multe motive ca ea să fie de la bun început socotită drept rea. Se va vedea că, potrivit unui cuvânt răspicat al Sfântului Isaac Șirul, „Dumnezeu nu voiește suferința noastră” și n-a voit-o nicicând; că Hristos n-a venit printre noi ca să ne aducă suferința, ci ca să ne izbăvească de ea; ca suferința, cu neputință de răpus în chip firesc în această lume, poate fi biruită în chip duhovnicesc, prin viețuire creștină, cu harul lui Hristos. Cuvintele prin care Apostolul Pavel rușina moartea pot fi de acum întoarse către suferință, așa grăind și strigând: „Suferința, unde-ți este boldul tău? Suferința, unde ți-e biruința?”
Creștinismul în mod fundamental nu este religia suferinței, ci a fericirii. Căci fericire i-a dăruit Dumnezeu omului la facere și fericire i-a ha¬răzit pentru vecie.
