Experimentul

     „Da, nu greșesc, Dafin Mureșeanu este un povestitor înnăscut. Are știința depanării cuvântului cu măsură, cu eleganță, într-o evocare a faptelor de viață, care, sub pâna sa, devin poveste și povestire. Este exact ceea ce se întâmplă și la Sadoveanu. El este un povestitor cu un concept propriu asupra literaturii, ce decurge din lecția decantată a lui Sadoveanu, dar, firește, un Sadoveanu al anilor 2000, adică modern nu spun modernizat, ceea ce e altceva. [...] Povestirile lui impun un prozator, un povestitor autentic, gata format, stăpân pe mijloacele sale de exprimare și, sunt sigur, capabil de surprize extraordinare, de acum înainte, în peisajul nostru literar, atât de puțin reverențios față de lecția marilor înaintași.” (CONSTANTIN CUBLEȘAN)       „Prozele scurte ale lui Dafin Mureșeanu ne poartă printr-o mulțime aiuritoare de decoruri, de la austeră curte de mănăstire, la agitată curte de spital de nebuni, de la rariștea satului de munte la înghesuiala orașului, de la odaia de lucru a scriitorului la cabinetul medicului, de la structuri sociale arhaice la cele utopice etc. Nu mai puțin fascinantă e galeria sa de personaje. Iar diversitatea întâmplărilor narate e concurată doar de gradul lor de spectaculozitate. [...] Prin urmare, avem de a face cu un prozator lucid, un virtuoz perfect conștient de ceea ce se întâmpla cu sine și cu narațiunea sa, care manevrează cu dexteritate ironia și autoironia, umorul (uneori de-a dreptul abisal, „metafizic"), simțul critic, spiritul vizionar.” (MIRCEA PETEAN)      Fragment din volum:       “O ZI OBIȘNUITĂ       Cum aș putea, oare, începe relatarea aceasta specie incertă — ca să nu deranjez pe nimeni?! Pentru că e vremea supărăcioșilor, a suspiciunilor la purtător. Adică toți își poartă cu ei bănuielile, că pe sacul cu moaște ale strămoșilor; trosnește un os și-i apucă spaima, care, în graba ei, naște mai repede efectul, deformat, un mic monstru... Dar dacă am lua seama la toate peticele lumii, ce ne-am face, nu i-am mai purta niciodată haină!     Nu mai târziu de ieri, mă plimbam pe platoul de deasupra satului D., un fel de douăzeci de terenuri de fotbal puse laolaltă. Admiram valea pe care se întinde așezarea, de-a lungul șoselei și al răului, din ce în ce mai pipernicit în ultimii ani, dar și casele de pe dealuri, căzute acolo din cer, la întâmplare, la distanțe destul de mari una de alta.     Venisem să cumpăr o casă, mai bine zis să văd cu ochii mei câteva, făcute de vânzare încă din iarnă, mai mult la îndemnul tatălui meu, dornic să mă știe proprietarul unei gospodării de munte, unde să nu se întâmple nimic la prima vedere. Îi cunoșteam bine intențiile ascunse și mi se păreau atât de generoase, încât, după afacerea mea cu Conrad, înclinăm până la pământ să-l ascult.     Mă plimbam în aerul curat și destul de rece pentru mijlocul lui aprilie, pe câmpul tuns scurt, cu mici flori galbene, mirat cât de repede m-am deprins aici.     Aproape uitasem pentru ce am venit, dacă nu m-ar fi trezit din detașarea mea un bâzâit ca de bondar, plăcut și din ce în ce mai apropiat. Puțin mai târziu, mi-a fost foarte ușor să observ un mic avion ce venea dinspre vest, intersectând calea ferată spre Oradea. La un alt interval, la fel de onorabil pentru un om care n-are ce face, aparatul atinse platoul și rula spre capătul opus celui la care mă aflam eu.     Era un „Cesena" obișnuit și nu mi s-a părut a fi o aterizare forțată. Mă aflam cam la opt sute de metri de el, când s-a oprit, iar nerăbdarea mea de-a afla ce se întâmplă creștea ca o maree."