Femeia cu colier de velur

    Cele o mie una fantome reprezintă o amplă culegere de povestiri fantastice, publicată de Alexandre Dumas în 1849.     Culegerea e constituită din șapte cicluri: • Cele o mie una fantome • Femeia cu colier de velur • Căsătoria lui moș Olifus • Testamentul domnului de Chauvelin • O cină la Rossini • Gentilomii din Sierra Morenă • Iepurele bunicului     Cuprinde un bogat repertoriu de teme și motive specifice literaturii fantastice: capete tăiate care vorbesc, spânzurați malefici, fantome și vampiri, povestea unui vânător blestemat să urmărească un iepure uriaș și nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar căsătorit cu o sirenă. Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude și insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvăluie o latură mai puțin cunoscută a operei lui Dumas.     Fragment din volumul "Femeia cu colier de velur" de Alexandre Dumas:     „În timpul nopții, toată ziua următoare, toată ziua și toată noaptea ce a urmat după aceea, Hoffmann a fost bântuit de două imagini: una a fantasticei dansatoare, cealaltă a medicului la fel de fantastic. Între aceste două făpturi există o asemenea legătură, încât Hoffrnann nu și-o putea închipui pe una fără cealaltă. În toiul acestor viziuni, care i-o înfățișau pe Arsene mlădiindu-se pe scenă, nu auzea orchestră, ci pe doctorul care fredona, bătând darabana cu degetele pe tabachera de abanos; apoi, din vreme în vreme, un fulger îi trecea pe dinaintea ochilor, orbindu-l cu o ploaie de scântei; erau cele două raze care țâșneau, unindu-se una cu alta, din colierul dansatoarei și din tabachera medicului; era acea atracție simpatetică dintre ghilotină bătută în diamante și capul de mort de pe tabachera, erau, în sfârșit, ochii ficși ai doctorului, care păreau s-o atragă și s-o respingă după voia lor pe dansatoarea cea plină de farmec, așa cum ochii unui șarpe atrag și resping pasărea asupra căreia se opresc.     De douăzeci de ori, de o sută de ori, de o mie de ori, lui Hoffman îi veni ideea să meargă iarăși la teatru; dar, întrucât nu sosise încă momentul reprezentației, el își propuse să nu cedeze acestei tentații, pe care, de altfel, o combătea în toate felurile, mai întâi folosindu-se de medalion, apoi încercând să-i scrie Antoniei. Însă portretul acesteia avea o înfățișare atât de tristă, încât Hoffmann închidea medalionul de îndată ce-l deschidea; iar primele rânduri ale fiecărei scrisori pe care o începea erau atât de confuze, încât rupea și zece scrisori după ce scrisese abia o treime din prima pagină.      În sfârșit, trecu cea de-a treia zi, se apropie ora deschiderii teatrului, sună ora șapte, iar la ultima bătaie de pendul, Hoffmann se ridică parcă fără voia lui, coborî alergând scările și se năpusti în direcția străzii Saint-Martin.     De data aceasta, în mai puțin de un sfert de oră, fără a mai fi silit să întrebe pe cineva, ca și cum un ghid nevăzut i-ar fi arătat drumul, în mai puțin de zece minute fu la intrarea Operei.     Dar — lucru ciudat! — locul nu mai forfotea de lume, așa cum se întâmplase cu două zile în urmă, fie ca un incident oarecare, necunoscut de Hoffmann, făcuse spectacolul mai puțin atrăgător, fie că privitorii se aflau deja în interiorul teatrului.”