Filosofie Romaneasca

Filosofia românească își trage seva din metafizica zalmoxiană și miturile ancestrale (mitul sacrificiului uman și mitul destinului tragic). Se știe că romanul este un mioritic, iar viziunea mioritică este una dintre expresiile caracteristice ale arhaicei comuniuni cu natura. De aceea, se spune că românii sunt cumpătați, religioși, toleranți, altruiști, omenoși, arătând un interes deosebit față de cugetarea filosofică. Alături de filosofia folcloristică, în cultura română s‑a dezvoltat și o filosofie cultă. Aceasta se impune odată cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1512). Gândirea filosofică românească a fost, pentru multe secole, influențată de cultura bizantină și cea greacă. Începând cu anul 1818, Gh. Lazăr deschide la București, în chiliile Mănăstirii „Sf. Sava”, prima școală românească în „limba patriei” unde se va studia filosofia după Kant. În această perioadă se dez­volta ceea ce numim faza profesorală a filosofiei ro­mă­nești, care începe odată cu or­ga­ni­za­rea instituțiilor școlare superioare, după modelul Apu­su­lui. În perioada interbelică, filosofia românească ajunge la conștiința proprie, iar gânditorii români reușesc să elaboreze teorii și sisteme metafizice în spațiul public de la noi. În tandem cu filosofia scientist‑raționalistă, profesată de gânditorii maiorescieni, întâlnim alte două tendințe, una care își are centrul metafizic în misterul ascuns din adâncul etnicului românesc (L. Blaga, V. Băncilă, Petru P. Ionescu) și alta, mistico‑religioasă, care este cel mai bine ilustrată de Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Filosofia marxist-leninistă care ne-a fost impusă de "fratele nostru mai mare de la Răsărit" a reușit să elimine orice creație filosofică liberă și a împiedicat, pentru aproape cinci decenii, desfășurarea spiritului filosofic autentic românesc. - Adrian Michiduța