Prin artera tocului odată tânăr, pulsa, alunecând șoptit pe obrazul imaculat al hârtiei, un melanj sideral-terestru de inspirație năvalnică și sânge albastru. Miezul becului atârnat de tavanul încropit din stuf băltăreț, lumina zelos, dar miop, încăperea austeră. În mijlocul odăii, aplecat posesiv asupra mesei, Nicolae își citea cu urme de cerneală gândurile, iarăși și istovitor înmugurite. Dulcea lui povară! De o vreme încoace, lumea văzută și nevăzută îl ispitea cu înțelesuri până acum ascunse. Și ca să nu le piardă, le așternea zilnic pe hârtie. Trecuseră câteva luni de când se pogorâse asupra lui acest duh temperamental. Și de atunci nu-i mai dădea pace... Sub masă, un motan arămiu, satul de somn și înghiontit de foame, se ridică leneș și, arcuindu-se felin, își dezmorți încheieturile. Se îndreptă apoi, fără chef, către un ghem jegos de sfoară și îl lovi de câteva ori cu labele. Plictisitor! Se întoarse cu speranța către Nicolae și, după câțiva pași, îi sări brusc în brațe. Trezit parcă dintr-un vis proorocesc, bărbatul își întinse la rându-i brațele înțepenite. - Cătălin Lungu
