gEneida

Cartea cea nouă a lui Adrian Lesenciuc poate fi citită și că discret autoportret, căci poți găsi în paginile sale semne ale valențelor multiple cu care se deschide spre lume autorul ei. Profesor la Academia Forțelor Aeriene, fiindu-i, prin urmare, la îndemână dialogul cu înalturile, el posedă și știința convorbirilor imaginare sub semnul apei, luându-l de martor pe Jorge Luis Borges (vezi Cartea de apă). Scrie versuri, romane, critică și istorie literară, eseuri, cu aceeași învățată dezinvoltură și pedanta aplecare asupra paginii, căci eleganța descinderilor sale în atâtea zone se sprijină pe o bibliotecă impresionantă. Știe ce înseamnă ordinea și disciplină, așa încât poate cocheta liber cu formele haosului și ale neorânduielii, dispus oricând să le împrumute rigori. Gândește viața cu exuberanța unui locuitor lucid și implicat al viului, dar cântărește sobru și manifestările muritudinii. Toate astea, într-o eleganță limbă românească, atât de bine și bogat stăpânită, încât își poate îngădui și să se lase – cu încântare – în voia jocurilor ei de sonuri și cuvinte. gEneida are, așadar, rigoare și farmec, iar rătăcirile ei printre stări și sentimente exersează volute și pași de dans sub ispita controlată a sensurilor pe care le suportă cuvântul –  punct de fugă – gene. Ale iubitei (sau ale zorilor, sau ale mierlei!), genele pot fi împletite sau răsfoite ca probe ale apartenenței genetice, dar și ca izvor de savuroase geneide. Cu umor șăgalnic și înfiorări ștrengărești, poemele respectă ritmul secret al unei viziuni lirice fermecătoare, care place și provoacă, deopotrivă. De citit cartea în căutarea cheilor pe care le strecoară printre versuri sau cu bucuria de a citi, pur și simplu, o carte luminoasă (lumina e cuvântul cu cea mai mare frecvență în volum!) și deșteaptă.  - Irina Petras