Iarna

Al doilea volum din cvartetul său autobiografic bazat pe anotimpuri, Iarna este o colecție extrem de frumoasă de meditații și scrisori zilnice adresate direct fiicei nenăscute a lui Knaugsaard. În acest anotimp îl regăsim pe autor în așteptarea nașterii fiicei sale. Pregătindu-se pentru sosirea ei, el face bilanțul lumii ca și cum ar vedea lumea pentru prima dată. Vorbește despre lună, apă, mizerie, bufnițe, zile de naștere și multe alte subiecte cunoscute, dar cărora Knausgard le cauta un sens nou. Este iarna, pământul este în hibernare așteptând întoarcerea vremii mai calde, o viață nouă se pregătește să vină pe lume... totul este învăluit în melancolie, sublim și în același timp lumesc. Ilustrații de Lars Lerin. Fragment din cartea "Iarnă" de Karl Ove Knausgard: "Regele Iarna se numește, și, când mă gândesc la el, nu pot să nu întreb ce legătură are cu o altă personificare imperială, Regele Alcool. Două maiestăți ale distrugerii, doi golitori ai lumii, aducători de nemișcare. Unul pe scară mare, în țări și ținuturi întregi, celălalt la scară mică, în câte un individ ici și colo. Dar au cu adevărat ceva în comun? Nu cumva Regele Alcool domnește peste beție și viața nestăpânită, nu e el monarhul extazului? Când sângele se umple de alcool, nu-i așa că ochii se luminează și, da, o căldură interioară îndulcește trăsăturile ca și cum le-ar umple de viață? În timp ce cu iarna sosește care, spre deosebire de alcool, oprește sau încetinește toate procesele. Așa pare să fie. Numai ea Regele Alcool e un scamator; viața care scapără deodată în ochi e pur și simplu o părere, seamănă cu viață, dar nu e ea, și prin aceasta se înrudește cu iarna, care e tot spectacolul unor procese doar aparent vitale. Când lumina soarelui se revărsă peste peisajul alb într-o zi limpede, înghețată, de iarnă, când zăpada scânteiază și clipește în milioane de scăpărări sau când verzuia aurora boreală traversează în valuri cerul nopții, toate creează un contrast atât de izbitor cu nemișcarea care domnește peste tot în jur, încât sunt foarte ușor de luat drept o expresie a vieții și a vinului. Dar lumina lor e rece, nu trezește nimic, nu pătrunde nimie, ceea ce vedem noi e doar o reflexie mecanică. Nimeni poate n-a descris mai pătrunzător lipsa de viață a iernii decât Dante în La Divina Commedia, unde cercul interior al infernului e închipuit ea un uriaș lac înghețat în care morții, prizonieri, stau doar cu capul la suprafață. Nu se pot clinti, până și lacrimile din ochii lor sunt încremenite, înghețate. Singurele părți ale corpului pe care mai sunt în stare să și le miște sunt buzele. Cu ele pot să zvârle blesteme sau să-și exprime căința, dar, pentru că nu-și pot susține vorbele prin acțiuni ale corpului, cuvintele lor nu au nici o greutate, nu înseamnă nimic. Scena îmi amintește de bețivanii care strigă după trecători pe stradă sau care se spovedesc unui necunoscut pe vreo bancă din parc: deși pot să exprime furie, disperare, bucurie sau sinceritate, cuvintele lor n-au nici o consecință, sunt prizoniere traiului pe stradă. Ebrietatea care le umple de exaltare le ține în același timp captive. Așa mi-l amintesc pe tatăl meu în ultimii lui ani, prizonier în ceva din care nu mai putea să iasă. Iarna era nesfârșită, ningea, băteau vânturi reci peste tot, nu doar în afara casei unde locuia, ci și înăuntrul ei. Așa-mi imaginez. Ca ningea și suflă dormitorul lui, pe scări, în bucătărie, în camera de zi. Că era iarnă în sufletul lui, în minte, în inimă."