Lupta mea - Cartea a doua: Un barbat indragostit

    Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată da peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor... în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.     "Intens și vital... Irezistibil de la început până la sfârșit... Superb." - James Wood, New Yorker     "Cartea mea favorită de anul acesta... Knașugard știe să facă din micile detalii ale vieții sale o operă fascinantă." - William Leith, Spectator     Fragment din romanul "Lupta mea - Cartea a doua Un bărbat îndrăgostit" de Karl Ove Knausgard :       „N-am putut să așteptăm cele trei luni obligatorii ca să dăm vestea. Deja trei săptămâni mai târziu, Linda a sunat-o pe mama ei, care a plâns de bucurie la capătul firului. Reacția mamei mele a fost mai rezervată, a spus că era foarte bine, dar, după o clipă, a ieșit la iveală faptul că se gândea dacă eram pregătiți. Linda era cu școală, eu, cu scrisul. Vom vedea, am spus, vom vedea în ianuarie. Știam că mama avea întotdeauna nevoie de timp pentru schimbări, trebuia să cântărească lucrurile mai întâi și apoi își schimbă poziția și acceptă noul. Yngve, pe care l-am sunat imediat după aceea, a spus: ah, ce vești bune! Da, am făcut eu, stând în curtea din spate și fumând. Și când e sorocul? a întrebat el. În ianuarie. Felicitări! a spus. Mulțumesc. Dar scuză-mă, a urmat Yngve, sunt cu Ylva pe un teren de fotbal, de fapt, sunt puțin ocupat, nu putem vorbi mai târziu? Ba da, sigur, am spus și am închis.     Mi-am aprins încă o țigară și am observat că nu eram pe deplin mulțumit de reacțiile lor. Doar urma să am un COPIL, ce naiba! Era un eveniment COLOSAL!     Dar ceva se întâmplase când mă mutasem în Suedia. Țineam legătură la fel de mult ca înainte, nu asta era, dar ceva se schimbase, și m-am întrebat dacă se schimbase înăuntrul meu sau în al lor. Stăteam mai departe de ei, și despre viața mea, care părea că se metamorfozase fundamental de la o clipă la alta, plină cu locuri, oameni și sentimente noi, nu mai puteam vorbi cu aceeași ușurință ca înainte, pe vremea când locuiam în acel mediu, în acea continuitate care începuse în Tybakken și prelungise mai întâi în Tveit și apoi în Bergen.     Nu, probabil căutăm prea multe explicații. Reacția lui Yngve nu fusese atât de diferită de cea manifestată cu șapte ani în urmă, când îl sunasem și-i povestisem că romanul scris de mine fusese acceptat. Serios? zisese el laconic. Foarte bine. Pentru mine era cel mai grozav lucru care mi se putea întâmpla, aproape mi se făcuse rău la auzul veștii și presupusesem că la fel avea să fie cazul cu toată lumea din jurul meu.     Dar sigur că nu fusese.     Iar veștile mari nu sunt niciodată ușor de întâmpinat, în special dacă ești ancorat în prozaic și cotidian, așa cum e cazul totdeauna. Ele absorb aproape totul în sine, fac aproape totul să pară mărunt — în afară de acele câteva evenimente care sunt atât de mari, încât golesc de sens în jurul lor tot ce e prozaic și cotidian. Așa sunt lucrurile mărețe, și în ele nu se poate trăi.     Am stins țigara și am urcat la Linda, care m-a privit curioasă când am intrat pe ușă.     — Ce-au spus?     — S-au bucurat imens. Îți transmit felicitări și cele mai bune urări.     — Mulțumesc, a spus ea. Mama a înnebunit de bucurie. Dar, pe de altă parte, ea se entuziasmează de absolut orice.     Yngve a sunat ceva mai târziu în aceeași seară, a spus că ne puteau da toate hainele și accesoriile lor pentru copii. Cărucior, masa de înfășat, salopete, body-uri, bavete, pantalonași, pulovere și pantofiori, toate erau în stare bună. Linda a fost mișcată când i-am povestit, eu am râs de ea, sensibilitatea i se schimbase în cursul ultimelor săptămâni, începuse să se concentreze asupra celor mai ciudate lucruri. A râs și ea. Mama ei trecea deseori pe la noi, ne aducea cele mai grozave mâncăruri, pe care le puneam la congelator, ne-a adus câțiva saci menajeri plini cu haine pentru copii primite de la băiatul soțului ei și cutii cu jucării. Ne-a cumpărat o mașină de spălat, iar Vidar, soțul ei, a montat-o.”