Lupta mea - Cartea a patra: Dansand in intuneric

    Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată da peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor... în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.     Fragment din volumul "Lupta mea - Cartea a patra: Dansând în întuneric" de Karl Ove Knausgard:       „Apoi m-am întors în dormitor, unde Irene își trăsese plapuma până la gât. Clipa magică dispăruse, ratasem șansa și acum trebuia să remediez situația.     - Ah, ce bine e! i-am spus. Vrei să fumăm? N-am fumat de când ai venit. Cred că exerciți o forță magnetică asupra mea.     Nonșalant, mi-am pus pantalonii și puloverul și m-am dus în camera de zi să pun un disc. De data asta am ales The Housemartins, căci nu mai aveam nevoie de Chris Isaak și nici de atmosferă hipnotizantă creată de muzica lui. Apoi m-am așezat pe canapea, mi-am turnat un pahar de vin și mi-am făcut o țigară. După o vreme a ieșit și Irene, îmbrăcată și ea.     Cum naiba să ies din încurcătura asta?     Aș fi putut să iau totul de la zero și să ajungem la nivelul de dinainte?     Toată tensiunea dispăruse. Irene s-a așezat în celălalt capăt al canapelei, netezindu-și părul ciufulit cu mâna, apoi și-a luat paharul.     Îmi zâmbea, iar în ochi avea o licărire aparte.     Durerea m-a săgetat în suflet.     Oare își râdea de mine pentru că nu eram destul de bun?     - Cred că mă îndrăgostesc de tine cu adevărat, Karl Ove Knausgard, mi-a spus peste câteva clipe.     Cum?     Își bătea joc de mine?     Dar în ochii ei nu se citea nimic de genul ăsta - privirea ei era afectuoasă și pasională.     La ce se gândea? Își imagină că mă înfrânasem în mod voit, refuzând din spirit cavaleresc tot ce-mi oferise? Oare nu-și dăduse seama că nu puteam s-o fac? Că niciodată n-aveam să reușesc? Că în mine se ascundea un ciudat, un monstru ascuns în spatele imaginii pe care o vedea?     - Îți plac măcar puțin? m-a întrebat ea.     - Bineînțeles! i-am zis, dar zâmbetul meu nu era probabil destul de convingător. Irene, nu vrei să mergem la o plimbare? E încă plăcut afară.     - Da, e o idee bună. Hai să mergem!     Am regretat propunerea din momentul în care am ieșit. Există un singur drum, cel de-a lungul șirului de case, așa că nu puteam fi la adăpost de privirile curioșilor nici măcar pe distanța de un metru.     Irene m-a luat de mână și mi-a zâmbit. Poate că nu era nici un pericol, m-am gândit eu întorcându-i zâmbetul.     Mergeam agale spre baza pantei. Nici unul dintre noi nu spunea nimic. Strângerea blândă de mână, pe care mi-o adresă din când în când, și faptul că mereu era la doar câțiva centimetri depărtare m-a făcut să simt iarăși dorința. În jurul nostru, peisajul era liniștit. Marea era perfect nemișcată. Câțiva nori atârnau la orizont și deasupra munților, de partea cealaltă a fiordului, părând complet negri în lumina apusului. Tot ce voiam era s-o trântesc pe jos și s-o posed. Însă nu puteam, nici aici, nici în altă parte. Încercasem deja, și nu mersese. Îmi venea să țip, să zbier. O voiam, puteam s-o am, dar nu eram în stare s-o fac.”