Cartea Intamplari in irealitatea imediata PDF

     Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schulz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher a fost numit de critică occidentală „un scriitor de sanatoriu". A suferit de foarte tânăr de o formă violentă de tuberculoză a oaselor, boala care l-a sechestrat timp îndelungat în saloane de spital. A murit în 1938 la numai 29 de ani, după ce scrisese patru cărți: Corp transparent (1934), Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Kzuină luminată (publicată postum, în 1971). Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera în care relația individului „ales" cu lucrurile și ființele contaminează actul scriiturii.      “Întâmplări în irealitatea imediată nu vorbește despre boală, dar aventura, halucinația acțiunii de a se apropia de ființe și obiecte, activează experiențele maladiv-senzoriale (cu potențial autobiografic) ale unui oarecare băiat într-un nenumit orășel de provincie. Fascinat de fotografia obiectelor, de insignifiant, de baroc, Blecher vizitează straturile sensibile ale percepției și construiește un roman al resurecției emoției carnale, un mare roman al realității care minte.” (Lucian Pricop)      Fragment din roman:       “În afară de panopticum, bâlciul din luna august îmi aducea multe alte tristeți și exaltări. Spectacolul lui amplu se umflă ca o simfonie, de la preludiul panoramelor izolate, ce soseau cu mult înaintea tuturor și indicau tonul general al bâlciului, ca notele răzlețe și prelungi ce anunță la începutul bucății de concert tema întregii compoziții, și până la finalul grandios, plesnind de urlete, poenete și fanfare, în ziua temeiului, urmat de tăcerea imensă a câmpului rămas pustiu.     Cele câteva panorame ce veneau de timpuriu cuprindeau, în esență, bâlciul în întregime și îl reprezentau cu exactitate. Era de ajuns că numai prima din ele să se instaleze, pentru că tot coloritul, toată strălucirea și tot mirosul de carbid al bâlciului complet să se scoboare în oraș.     În mulțimea zgomotelor de toate zilele se desprindea deodată un țârâit care nu era nici scârțâitul unei tinichele, nici clinchetul îndepărtat al unei legături de chei, nici vâjâitul unui motor, un zgomot ușor de recunoscut între alte o mie și care aparținea „Roatei norocului".     În obscuritatea bulevardului se aprindea atunci către seară o diademă de sticliri colorate, ca o primă constelație a pământului. În curând, altele o urmau și bulevardul devenea un coridor luminos, și de-a lungul căruia umblam înmărmurit, așa cum văzusem într-o ediție ilustrată de Jules Verne un băiat de vârsta mea, răzimat de fereastra unui submarin, privind afară, în întunecimile suboceanice, minunate și misterioase fosforescente marine. Peste câteva zile, bâlciul era instalat. Hemiciclul barăcilor se organiza, se completă și devenea dintr-odată definitiv.     Zone bine stabilite îl împărțeau în regiuni de umbre și lumini, aceleași în fiecare an. Era, mai întâi, șirul restaurantelor cu zeci de coliere de becuri colorate, apoi panoramile cu monstruozități, fațada beată de lumină a circului și în sfârșit barăcile obscure și umile ale fotografilor. Lumea se plimba în roată, trecând, rând pe rând, prin luminozitați maxime și regiuni întunecoase, ca luna pe desenul din cartea mea de geografie care parcurgea alternativ zone tipografice albe și negre."