Istoria credintelor si ideilor religioase Vol.3: De la Mahomed la epoca Reformelor

Monumentala lucrare Istoria credințelor și ideilor religioase explorează originea și semnificațiile divinităților și riturilor din diferite epoci și regiuni ale lumii, punînd în evidență, după cum afirmă autorul însuși, „unitatea fundamentală a fenomenelor religioase și, în același timp, noutatea inepuizabilă a expresiilor lor”. Volumul al treilea continuă, de la Sfîntul Augustin pînă în epoca Luminilor, istoria religiei creștine începută în volumul precedent. Sînt de asemenea prezentate avîntul islamului, mistica evreiască, creștină și musulmană, ereziile, practicile populare și ezoterismul, dar și religiile eurasiatice și tibetane.   Mircea Eliade a reușit ca nimeni altul să ofere publicului occidental date despre religiile «primitive» ale Orientului. Toți cei interesați de marea aventură umană vor găsi în Istoria să noi informații și noi unghiuri de abordare. - New York Times Book Review Cuprins: Religiile Eurasiei antice: turco-mongolii, fino-ugricii, balto-slavii • Bisericile creștine înainte de criza iconoclastă (secolele VIII-IX) • Mahomed și avîntul islamului • Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore • Teologii și mistici musulmane • Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba pînă la hasidism • Mișcările religioase din Europa: din Evul Mediu tîrziu pînă în ajunul Reformei • Religie, magie și tradiții hermetice înainte și după Reforme • Religiile tibetane Fragment din volumul "Istoria credințelor și ideilor religioase vol. 3 De la Mahomed la epoca reformelor" de Mircea Eliade:   „Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore 266. Creștinismul în Evul Mediu timpuriu   În 474, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din Occident, a fost înlăturat de un rege barbar, Odoacru. Multă vreme, istoricii au considerat anul 474 drept data convențională a sfârșitului Antichității și a începutului Evului Mediu. Dar apariția, în 1937, a cărții postume a lui Henri Pirenne, Mahomet et Charlemagne, a situat chestiunea într-o cu totul altă perspectivă. Marele istoric belgian atrăgea atenția asupra câtorva fapte semnificative. Pe de o parte, structurile sociale ale Imperiului supraviețuiesc încă două secole. Pe de altă parte, regii barbari din secolele al VI-lea și al VII-lea folosesc metode romane și își arogă titluri moștenite de la Imperiu. În plus, comunicațiile comerciale cu Bizanțul și Asia continuă. Ruptura dintre Occident și Orient a avut loc, după Pirenne, în secolul al VIII-lea și cauza a fost invazia islamului. Izolat de centrele de cultură mediteraneană , ruinat de invazii neîntrerupte și de războaie interne, Occidentul se scufundă în „barbarie". Noua societate care va apărea pe ruinele sale va avea ca temei autonomia rurală; expresia să vă fi feudalismul. Carol cel Mare va reuși să organizeze o lume cu totul nouă: Evul Mediu. Ipoteza lui Pirenne a prilejuit o lungă controversal, și azi ea nu e decât parțial acceptată. Dar teza sa a avut meritul de a-i fi obligat pe savanți să reexamineze procesul istoric complex care va duce la cristalizarea Evului Mediu occidental. Pirenne n-a ținut seama de schimbările profunde aduse în Occident de creștinism. Or, așa cum a arătat W.C. Bark, istoria Europei Occidentale între anii 300 și 600 este rezultatul conjugat a doi factori : 1) creștinismul și 2) șocurile și contrasocurile evenimențiale: destrămarea treptată a economiei și a guvernării romane locale, dezordinea creată de repetatele invazii, autosuficiența crescândă a unei societăți de tip agrar. Într-adevăr, dacă Occidentul n-ar fi fost divizat, sărac și slab guvernat, influența Bisericii n-ar fi putut fi atât de hotărâtoare. La începuturile sale, societatea medievală era o comunitate de descoperitori, de pionieri. Modelul ei era întrucâtva constituit de mănăstirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict (cca 480-cca 540), a rânduit un șir de mici comunități, perfect autonome economic. Distrugerea uneia sau mai multor mănăstiri nu atrăgea după sine ruinarea întregii instituții monastice. Năvălirile barbarilor nomazi, urmate de incursiunile vikingilor, distruseseră orașele, prin urmare, unicele centre de cultură. Resturile moștenirii culturale clasice supraviețuiau în mănăstiri. Puțini călugări însă aveau răgazul să se consacre studiului. Principala lor îndatorire era aceea de a propovădui creștinismul și a-i ajuta pe săraci. În plus, erau constructori, medici, lucrători în metal și mai ales agricultori. Uneltele și metodele de a cultiva pământul au fost perfecționate mult de acești călugări. S-a comparat constelația de mănăstiri care se bucurau de o perfectă autarhie economică cu sistemul feudal de proprietate, adică cu pământurile atribuite de senior vasalilor lui, ca recompensă sau dar anticipat pentru serviciile lor militare. Acești doi „germeni", capabili să supraviețuiască dezastrelor istoriei, au constituit bazele unei societăți și ale unei culturi noi. Carol Martel secularizase multe moșii aparținând Bisericii ca să le împartă supușilor săi. Era singura cale de a alcătui o oaste puternică și devotată; în timpul acela, nici un suveran nu avea posibilitatea să-și echipeze singur trupele.”