Titlu disponibil cu autograf; încă 4 exemplare disponibile. Prin Filozofia Masoneriei se înțelege un corp de idei distincte și de concepte unitare puse la temelia ritualului masonic începând din secolul al XVIII-lea pentru a evoca idei și concepte ancestrale și antice, anumite precepte ale credinței creștine și principii operative ale unor ordine profesionale medievale, care au evoluat neîntrerupt de-a lungul mileniilor, dar sub diferite aspecte culturale, și au luat în Epoca Luminilor aspectul unui curent de reformare a mentalităților medievale spre un ideal moral și social în centrul căruia era pus omul. Principala trăsătură a acestei filozofii este conservarea unui conținut ideatic-ezoteric unitar pe baza căruia, totodată, s-a compus teoretic și exoteric o doctrină a Masoneriei moderne, care trebuia să se constituie într-o cale proprie de cunoaștere a lumii. Procesul de elaborare a acestei doctrine a continuat până în a doua jumătate a secolului XX, când a fost conceptualizată proiecția unei evoluții a ideilor masonice în context istoric mai larg, Masoneria modernă regulară căutând mereu să-și păstreze miezul ideatic în forme originare, chiar și după unificarea din 1813. Filozofia masonică consideră acele idei și forme originare ca fiind legate între ele prin ceva primordial și totodată că au fost transmise peste timp, motiv pentru care conceptul de filozofie în Masonerie (mai des folosit în secolul al XIX-lea și mai puțin astăzi) se duce mult mai departe decât apariția termenului în Grecia Antică. Oricare lectură sau studiu asupra subiectului Masonerie va permite observaţia că această organizaţie enunţă o concepţie proprie despre lume şi viaţă, întemeiată pe un corp de idei şi noţiuni, precum şi pe anumite principii pe care le consideră a proveni din continuitate istorică şi pe care le urmează în continuitate ritualică. Acest tip de construcţie coerentă teoretică şi practică se sprijină întotdeauna pe o filozofie, pe un corp de idei.
