Un eveniment al lagărului de la Oranki, menționat în toate mărturisirile, a fost „vizită de lucru” a Anei Pauker, cu scopul de a recruta voluntari pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Se știe că unitatea respectivă a fost înființată înainte ca armata română să întoarcă armele împotriva nemților (23 august 1944) și să devină aliata rușilor. Așadar, voluntarii se angajau să lupte împotriva propriului popor. Niciun ofițer român nu a acceptat să se înscrie! Este o expresie de noblețe și de demnitate umană a corpului nostru ofițeresc de carieră, care, în ciuda tuturor promisiunilor ce le‑au fost avansate, nu au acceptat să trădeze, cu riscul propriei vieți. Am o vagă senzație că, din motive care îmi sunt doar bănuite, nu îi cinstim cum s‑ar cuveni. Apoi, mi‑a atras atenția preocuparea pentru scris a unor prizonieri, în condițiile de la Oranki: „La început se scria pe foi de mesteacăn. În apropiere erau pădurile nesfârșite de mesteceni, de unde se făceau transporturi în lagăr”. Aflasem și eu, din alte mărturisiri anterioare, că literatura îi preocupa pe mulți dintre ofițerii români prizonieri de război la Oranki. Scrisul pe coajă de mesteacăn! Pe de o parte, așa cum mi s‑a spus, erau creații personale, poezii, mai cu seamă, ale câtorva ofițeri. Cei mai mulți, însă, rememorau pagini întregi de literatură și le notau. Se editau în lagăr, pe coaja de mesteacăn, frânturi din operele scriitorilor îndrăgiți. Mai mult, unul dintre prizonieri – ar merita să îi cunoaștem numele, dar el a rătăcit în uitare – a refăcut pe coaja de mesteacăn întreaga istorie a literaturii române. Așa cum a putut el. Indiferent de conținutul acelei lucrări spulberate precum frunzele palide ale mestecenilor, cred că întâmplarea aceea este cel mai înălțător omagiu adus literaturii române și literaturii în general. Ea dovedește forța artei cuvântului, capacitatea ei de a ridica ființa umană deasupra suferinței și de a‑i da putere să reziste. - Andrei Moldovan
