La Sfântul Munte Athos timpul pare încremenit. Nimic nu se schimbă în rânduiala locului. Nimic nu se schimbă în rituri și ritmuri interioare, de secole… E sărbătoare. Începem o nouă săptămâna pe Sfântul Munte. Înainte de ora 3 dimineața, bate toacă. Urmează o simfonie de clopote. Te scoli într-o stare de trezie completă, de slăvire. Viața se înnoiește toată. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangătele rup legaturile somnului, ale țărânei, îmbunează pe toată lumea, întrezărești că-n ființă este o zare de supra-ființă. Aceasta mi-a rămas în amintire, mult timp după Athos, și acum când scriu: bucuria de a te trezi, de a te naște pe un pământ al slavei. Îmi aminteam cum tatăl lui Montaigne îl trezea pe el în muzici, când era copil, că inima să i se înalțe și viața să îi apară frumoasă. Dar aici este mai mult decât un artificiu pedagogic: aici este începutul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legăturii între profunzimi umane și ceruri; clopotul, „glasul exterior al bisericii”, actualizează o amintire adamică. La Athos am simțit mai intens bucuria locului excepțional; dar am simțit și urgența lucrării noastre. Orice săptămână care trece, orice săptămână trăită lumește, îmi pare acut și dureros una furata veșniciei.
Compară prețurile și alege oferta
Se încarcă ofertele din librării…
