Întors din Japonia, Roland Barthes se mărturisea fascinat de acest „imperiu al semnelor“ recent descoperit. George Banu își pune jurnalul de spectator sub semnul aceleiași seducții. Vizitează și explorează „imperiul teatrului“, ce reunește formele tradiționale, teatrul no, kabuki sau bunraku, precum și experiențele moderne, de la shingeki la buto. Privește scena japoneză și îi descrie performanțele, dezvăluind și protocolurile sălii, de la forfota și mâncare la somn și aplauze. George Banu adoptă postura unui spectator european captivat de vizita acestui „imperiu“ unic în aspectele sale secrete și scrie o carte de iubitor informat, nu de specialist confirmat, o carte liberă, ce ne permite să pătrundem în intimitatea scenei japoneze și să recunoaștem dialogul cu scena occidentală prezent în marile spectacole semnate de Peter Brook sau Ariane Mnouchkine. Cum să iubim o altă cultură, fără a o abandona pe cea căreia îi aparținem? Iată întrebarea care, dincolo de observații și comentarii, străbate cartea. A asocia uimirea unei revelații cu apartenența la o origine, iată pariul volumului! În el, cititorii vor descoperi și o prezentare riguroasă a principalelor forme tradiționale japoneze, privite din perspectiva istorică.
