În Jim Nasturel și Lukas, mecanicul de locomotivă, roman-cheie pentru literatură germană, Michael Ende propune formula ideală a romanului pentru copii: fantezie debordantă împletită cu umor abundent. Jim Nasturel ajunge pe minuscula insula Lummerland (cu o populație de doar patru locuitori) prin intermediul unui pachet misterios. Însă, din cauza „aglomerației“ din mica lor țară, mecanicul Lukas se vede nevoit să-l ia pe Jim și, la cârma fantasticei sale locomotive Emma, pornesc într-o călătorie prin ținuturi bizare, unde întâlnesc personaje memorabile: Uriașul Părelnic, dragonul-pe-jumătate sau bonzii de la castelul din Mandală, care se aruncă pe burtă ori de câte ori își salută suveranul. Ca în toate poveștile, există și o prințesă care trebuie salvată: micuța Li Și, fiica deșteaptă foc a Împăratului Mandalei. Fragment din volumul "Jim Nasturel și Lukas, mecanicul de locomotivă" de Michael Ende: “— Până la urmă, totul s-a sfârșit cu bine! rosti Lukas printre dinți, împingându-și șapca pe ceafă și ștergându-și broboanele de sudoare de pe frunte. — Eu cred, spuse Jim, căruia groaza îi intrase până în adâncul oaselor, că de acum înainte n-o să mai poată trece nimeni prin Valea Amurgului. — Nu, nu, îi răspunse Lukas, cu hotărâre în glas. De fapt, Valea Amurgului nici nu mai există. După vorbele astea, mecanicul de locomotiva își umplu o pipă, și-o aprinse, ridică câțiva norișori de fum și-și continuă spusele, de data asta ceva mai îngrijorat: — Mai prost în toată istoria asta e că nici măcar noi n-o să mai putem trece prin ea la întoarcere. Ei, la așa ceva Jim nu se gândise câtuși de puțin. — Dumnezeule! spuse el, de-a dreptul înspăimântat, Dar de întors, tot trebuie să ne întoarcem acasă! — Da, da, îi răspunse Lukas, numai că, n-ai ce-i face, o să fim nevoiți să găsim alt drum. — Bine, și acum unde am ajuns? întrebă Jim din senin. — În deșert, îl lămuri Lukas. Și cred că asta e ceea ce mandalierii numeau Capătul Lumii. Soarele apusese, dar era încă destulă lumină în jur ca să-și dea seama amândoi că se aflau pe o întindere fără sfârșit, netedă ca tăblia unei mese. Cât cuprindeai cu ochii, de jur-împrejur, nisip, stânci și pietriș. În depărtare, la orizont, se ridică, singur și gros ca un trunchi de copac, un cactus. Pe cerul palid luminat de apusul soarelui, cactusul părea o mână uriașă și neagră, ridicată ca la jurământ. Cei doi prieteni își întoarseră privirile către munții brăzdați cu roșu și alb. Norul de praf se mai risipise între timp, dând la iveală îngropată Vale a Amurgului. — Dar cum s-o fi întâmplat asta? murmură Jim, clătinând din cap. — Probabil că zgomotele Emmei s-au întețit într-atât, îi răspunse Lukas, încât, pur și simplu, au smuls stâncile din pereții râpei. Apoi, apropiindu-se de locomotivă și bătând-o ușurel pe pântecul cazanului ei, îi vorbi drăgăstos: — Frumoasa treabă ai mai făcut, prostuța și bătrâna mea Emma! Locomotiva rămase mută și nu dădu niciun alt semn de viață, iar Lukas își dădu pe dată seama că ceva nu era tocmai în regulă cu ea.”
