Titlu disponibil fără autograful autorului! Ceea ce numim îndeobște istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o narațiune simplificată, dramatizată și investită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează și îl deformează, trecându-l prin sită imaginarului și structurându-l în sensul ideologiilor prezentului. În acest eseu despre condiția istoriei, Lucian Boia și-a propus să deslușească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie și mit în conștiința românească este extins acum la scara întregii istorii. „Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedește derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câștiga teren. Sunt tot mai puține marile construcții filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem și grație cărui meca-nism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfiește să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absența oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă privește, mă mulțumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu știm dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, și orice alegere în această dilemă ține de pură credință, și nu de vreun adevăr demonstrabil.“ (Lucian BOIA)
