Ion Mărculescu este unul dintre puținii artiști care se pot exprima la același remarcabil nivel estetic în mai multe domenii, trecând cu dezinvoltură prin pictură, desen, arta foto-grafică, poezie, gazetărie și roman. De altfel a și debutat în proză în presa timpului, adică prin anii 1960–1970, apoi s-a dezvăluit ca romancier și editor. Trecerea de la o artă la alta o face aparent fără efort, căci după trei–patru cărți de proză, lasă impresia că s-ar fixa în poezie, cu trei volume substanțiale prin lirismul aparte, ieșit parcă din izvorul numit Topârceanu, Urmuz, Marin Sorescu. Liviu Grăsoiu, 2015 Sub crusta însemnărilor jurnaliere se supun examinării radio¬grafice realitățile și oamenii de azi… Ion Mărculescu se amuză el însuși, amuzându-ne și pe noi, descoperind paradoxuri: aparențele sunt luate drept esențe, moravurile sunt înțelese că practici sana¬toase. El (…) ne convinge până la urmă ca situațiile de viață din universul mic, din viața cotidiană, sunt situații existențiale, că dialogul cu nevasta, cu soacra, cu un prieten, cu o rudă este un dialog esențial cu Celălalt. Acad. Mihai Cimpoi, 2015 Ion Mărculescu m-a vizitat la Pietroșită de mai multe ori, de fiecare dată aducând în servieta cantități apreciabile de manus¬crise, unele mai năzdrăvane (în înțelesul lui Bogza) decât altele, cele mai multe construite cu o vioiciune și imaginație, cu o stăpânire exemplar nestăpânită a invenției celei mai firești. Maturitate, seriozitate, haz… Mircea Horia Simionescu, 2008 Ion Mărculescu are nevoie de aer și de spațiu. Cu inima strânsă, locuiește la oraș, într-un apartament de bloc. Tărâmul lui de predilecție este undeva, la țară, în mijlocul „vastei" sale proprietăți inventariate în câteva detalii: doi pruni, câțiva meri, mai multe buturugi de viță-de-vie, un puț cu apă rece (…) câteva ciori pe coșul casei vecinului. În ce lume pătrundem?… a unui mucalit amator de peisaje și ritmice descifrări asociate unui întreg efort derulat pe tulpina unitară a exuberanței privirii și hedonismului. Henri Zalis – „Un regat numit Marcona", 2008 Aș putea spune că autorul Jurnalului de la Marcona aderă tacit la principiul lui Mircea Horia Simionescu, expus în ultimul său roman/metaroman Cum se face: „Nu poves¬tirea e fragmentară, ci viața". În tentativa sa de a surprinde esența vieții, prozatorul contemporan colaționează detalii aparent insignifiante din: jurnale mai vechi sau mai noi, vise descrise, schițe sau proiecte de atelier, scrisori, mesaje electronice, amintiri disparate etc. Romanul autobiografic proiectat devine astfel un perimetru al experimentului nară¬tiv, conturând aievea caricatura cotidianului banal, susținut de sarcasm, umor și detașare parodică. Cruzimea expresiei și tendința de expunere abreviată a faptelor (idealul său de acuratețe, concizie și spontaneitate fiind cară¬mizile pe care se scria în Antichitate) sunt alte calități ale stilului marca Ion Mărculescu. Un prozator care mizează pe discontinuitate și dezordine epică – după principiul „operei deschise" – spre a construi, cu truda sisifică, edificiul romanului fragmentar, dincolo de orice rețete literare. Nicolae Oprea, 2015
