Jurnalul unui batran nebun

    Apărut inițial în foileton, Jurnalul unui bătrân nebun este una dintre scrierile târzii ale lui Junichiro Tanizaki. Conceput sub forma unui caiet de însemnări al bătrînului Utsugi, în care acesta își înregistrează minuțios gândurile și trăirile, dar și lucrurile mărunte din viața de zi cu zi, romanul este străbătut în același timp de un fior de erotism născut din obsesia ciudatului personaj pentru nora sa, Satsuko, o fostă dansatoare cu trecut îndoielnic. Umbra de tristețe și nostalgie care plutește deasupra întregii scriituri se împletește cu umorul fin, construind o operă în care citim atât transformarea inevitabilă a ființei umane odată cu scurgerea timpului, cât și schimbările sociale prin care trece Japonia acelor vremuri.      Fragment din volum:       „23 octombrie      Durerea e la fel de intensă ca și până acum. Am luat Doriden și aproape că adormeam, când m-am trezit de-a binelea. Mi s-a făcut o injecție cu Salsobrocanon.     M-am trezit pe la șase și mi-au venit iar în minte toate problemele de ieri.     Nu mi-e deloc frica de moarte, dar gândul că s-ar putea să mă întâlnesc cu ea, că îmi apare în fața ochilor chiar acum, în acest moment - gândul acesta mă înspăimântă. Mi-aș dori să mor în camera mea, întins liniștit în pat, înconjurat de familie. (Nu, de fapt ar fi mai bine să nu-i am în preajmă, mai ales pe Satsuko. Aș începe probabil să plâng când mi-aș lua rămas-bun de la ea, iar ea s-ar simți obligată să verse, la rândul ei, niște lacrimi. Asta ar face moartea și mai greu de îndurat. Sper că atunci când voi muri să aibă inimă de piatră și să mă uite, iar apoi să meargă la un meci de box sau să sară în piscină și să-și exerseze înotul sincron - Ah! Dacă nu trăiesc până vara viitoare, n-o s-o pot vedea înotând!) Aș vrea să mor ca și cum aș adormi, atât de ușor încât nimeni să nu-și dea seama că am murit. Urăsc ideea de a muri sufocat pe un pat de spital, înconjurat de medici pe care nu-i cunosc, oricât de eminenți ar fi ei - un chirurg ortoped, un anestezist și un radiolog pe care nu i-am întâlnit niciodată. Cred că aș muri și numai din cauza acelei atmosfere pline de tensiune. Oare cum te simți când nu mai poți respira și începi să gâfâi și să te îneci, pierzându-ți cunoștința în timp ce un tub îți este inserat în gâtlej ? Nu mi-e teamă de moarte, dar aș vrea să nu trec prin suferință, apăsarea și teroarea ce vin odată cu ea. Fără îndoială că în ultimele clipe, toate faptele mele rele adunate în cei șaptezeci de ani pe care i-am trăit mi se vor arăta înaintea ochilor una după alta, ca niște scene proiectate într-un caleidoscop."