Se știe despre Olanda că este "Țara lalelelor".
Este evident că, pentru a pune o emblemă, locuitorii acestei țări, aflată sub nivelul mării, trebuia să vină cu o descoperire, care să aducă faima și prestigiul.
Acolo, oamenii se călăuzeau după un principiu: "A disprețui florile înseamnă a-L jigni pe Dumnezeu". Astfel că, un pasionat cinstit în ceea ce însemna cultivarea lalelelor a descoperit secretul.
El putea face, prin descoperirile sale, o minune: Să apară Laleaua neagră!
Până la deznodământul fericit, există o lectură dinamică, în care orice cititor sensibil descoperă legătura dintre o femeie și o floare.
Personajul principal, datorința perseverenței, va reuși să aibă lângă el și o femeie, și o floare!
Fragment:
"Era aproape noapte, când sărmanul Van Baerle a fost zăvorât în închisoarea din Buytenhoff. Ceea ce prevăzuse Roza se întâmplase. Gă-sînd camera lui Cornelius goală, furia po-porului crescuse și, dacă Grifus s-ar fi găsit la îndemâna furioșilor, ar fi plătit desigur pentru prizonierul său. Această furie însă s-a descărcat asupra celor doi frați care au fost ajunși de asasini, grație precauției luate de Wilhelm, omul precauțiunilor, de a închide poarta orașului.
A sosit deci momentul când închisoarea era goală complet și în care tăcerea a urmat înspăimântătorului potop de urlete care urcă pe scări. Roza profitase de acest moment și ieșise din ascunzătoare, ajutându-l pe tatăl său să iasă și el.
Închisoarea era complet goală. La ce bun să mai rămână în celulă, de vreme ce la Tol-Hek se sugrumă? Grifus ieși, tremurând, după curajoasă față. Ei alergară să-nchidă, de bine, de rău, marea poartă a închisorii, care era pe jumătate sfărâmată. Se vedea că torentul unei puț-ernice furii trecuse pe acolo. Către ora patru se auzi zgomotul care revenea, însă acest zgomot nu avea nimic neliniștitor pentru Grifus și fiica sa. Acest zgomot era al cadavrelor târâte, care urma să fie spânzurate în piață destinată execuțiilor.
Roza se ascunsese și de data aceasta, fapt ce o făcuse să nu vadă teribilul spectacol. La miezul nopții, se bătea la poarta Buytenhoff-ului sau mai bine zis la baricada care o înlocuia. îl aduceau pe Cornelius van Baerle. Când tem-nicerul Grifus primi pe acest nou oaspete și când văzu pe mandatul de arestare calitatea lui, murmură cu surâsul său de temnicer:
Finul lui Cornelius de Witt. Ah, tinere om, noi avem aici o cameră a familiei. ți-o vom pune la dispoziție.
și încântat de gluma sa, luă felinarul și cheile pentru a-l conduce pe Cornelius în celula care, în aceeași dimineață, fusese părăsită de Cornelius de Witt pentru un exil, astfel cum îl înțelegeau în timpul revoluției mării moraliști care repetau o axioma de lnaltă „Numai morții nu revin niciodată..."
Grifus se pregătise să conducă finul în camera nasului. în drumul pe care trebuia să-l parcurgă spre aceasta că-meră, floristul, disperat, nu auzi nimic decât lătratul unui câine, nu văzu nimic decât fața unei tinere fete. Câinele ieșise dintr-o scobitură a zidului, scuturându-și lanțul și mirosindu-l pe Cornelius ca pentru a-l recunoaște în cazul când i se va da ordinul să-l devoreze.
Tânăra fată, când auzi geamătul prizonierului pe scară, întredeschise fereastra unei camere pe care o locuia ln adâncitura acestei scări. Cu lampa în mâna dreaptă, ea lumină în același timp și fața ei fermecătoare, roza și încadrată de un admirabil par blond, împletit în cozi groase și împodobit cu o diademă aurită, în timp ce cu mâna stângă își strângea la piept cămașa de noapte, căci fusese trezită din primul ei somn de sosirea neașteptată a lui Cornelius."
