Dacă ești un cititor occidental, vei vedea un splendid roman exotic. Dacă ești din Europa de Est, ai să percepi și dimensiunea de adîncime, aceea de reflecție asupra unor lumi complet diferite, a bulversărilor din istoria recentă, de care autoarea se servește pentru a da viața unor personaje suculente, dar împovărate de o condiție tragică. Aspectul imprevizibil al naturii umane e foarte bine valorizat: Alisă, logodnică, e iluzia vieții lui David. Femeia niciodată posedată cu adevărat, femeia-obsesie pe care, și atunci cînd e conștient că a profitat de el, tot ar dori-o în schimbul lumii întregi. Nici profitoarea nu e o idioată, drept dovadă, ea îl numește cu sinceritate înger pe cel care o adoră și pentru cîteva secunde avem impresia unei parodii după Dostoievski. Aici stă forță irezistibilă a Doinei Ruști. Ne spune o poveste care are mare legătură cu realitatea din jurul nostru, ne face să visăm la cărți celebre, ne amuză și ne pune pe gînduri, ne arată unde poate duce cultivarea haosului vieții contemporane. Romanul Logodnica e o experiență de lectură care te face să vrei mai mult, mai multe povești – marca Ruști. - Serenela Ghițeanu Fragment din volumul "Logodnica" de Doina Ruști: „Și chiar atunci a început marea și inexplicabila scenă. Mai întâi am auzit o bufnitură. Abia mai târziu am realizat că Alisa trântise trolerul. Câteva haine se împrăștiaseră pe jos, iar lumea încerca să nu calce pe ele. Alisa plângea în hohote, chircită lângă geamantan, adunând privirile curioșilor. - Ce s-a-ntâmplat, iubita mea?! Eram speriat puțin, dar chiar și în frica aia înflorea speranța albă că poate se răzgândise. Mai întâi a plâns, fără cuvinte. În jurul nostru era lume, gata să-i sară în ajutor. Câțiva se uitau la mine ca la un asasin. - Hai, Alisa, hai, să ne așezăm undeva! Te rog! Ridică-te, iubita mea! În curând o să vină cineva de la pază... Te rog. Nu știu de ce, cuvântul paza parcă i-a făcut rău. O clipă mai târziu s-a lăsat pe spate, continuând să plângă. Cum stătea lungită, arătă ca un iepure mort. Refuzăm să mă uit în jur, voiam să fiu alături de ea, de suferința ei. Pe obraz mi se întinsese niște rimel, remarcat mult mai târziu. Printre lacrimi, am înțeles în cele din urmă că biletul îi fusese anulat. Îmi părea bine că nu mai pleacă și încercam să nu mă bucur pe față. În timp ce poliția aeroportului își făcea loc spre noi, Alisa mi-a explicat limpede, atât de limpede că mi s-a întipărit în minte: - Știi cine sunt, David? Avea modul ăsta de a-mi spune de zece ori numele în fiecare frază, ca și cum voia să pună stăpânire pe mine. - Eu sunt kiraw! Asta sunt! Se ridicase din nou în genunchi și continuă să vorbească ignorându-l pe polițistul care ne întreba dacă e vreo problemă. - Eu sunt kiraw-ul, David! Exact cum spunea bunica mea. Ochii Alisei erau triști că ai copiilor abandonați. Am strâns-o în brațe. De la oarecare distanță, tipii din Mosjoen mă priveau cu înțelegere. Poate că și ei trecuseră prin ceva similar. Erau bărbați tineri, dar cu siguranță știau cât de întortocheate sunt drumurile care duc spre femei. Alisa continua să vorbească, mai întâi în urechea mea, apoi privindu-mă cu ochii ei modelând fiecare cuvânt ca pe un bulgăre de zăpadă: - Kiraw-ul, David, este cea mai rea dintre buruienile lumii! Trebuie să-l știi!”
