Manuscrisul fanariot

    Dragoste, sclavie, fanarioți și un manuscris neobișnuit. Romanul reconstituie povestea de dragoste dintre Leun și Maiorca, într-un București pitoresc și senzual, de la finele secolului al XVIII-lea.     „Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureștiului fanariot, o urbe, sau mai bine zis o încropeală urbană, care se leagănă zi și noapte în ritmul moleșitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiții, zvonuri și magice arome orientale, și care se lăsă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice și fără obiect, de tristeți grele și melancolii fără nume.     Dacă ar fi atît și tot ar fi de-ajuns.     Dar povestea despre o iubire imposibilă și care sfarmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente și cu talentu-i bine cunoscut, Doina Ruști, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relații private nemiloase, comportamente surprinzătoare și habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar și pe criticul cu bune cunoștințe istorice.” (Eugen Negrici)       Fragment din roman:       „În fața Curții Domnești lumea aștepta în murmur domol. Leun, care prinsese un loc mai înalt, aruncă priviri furișe spre Maiorca, aninată ca un vrej de cotul fratelui ei. În mulțimea pestriță, era ca o lumânărică în noapte. Convins că și ea se uita la el, se prefăcu preocupat de fluierăturile fraților Neculai. Însă ochiul stabil, partea lui cerebrală, rămase pe fusta Maiorcăi. În mișcarea clocotită a străzii, Maiorca era un fel de ceaun din care se încolăceau până la el aburii unei fierturi de  romaniță și tei.     Dinspre Lascăr se auzi larmă. Apoi toată lumea îi făcu loc mult așteptatului Mitu, de la Biserica Scaune. Popa era îmbrăcat cu sutana de zile mari, garnisită cu mătase, și cu părul proaspăt spălat, încât Maiorca rămase cu gura căscată de admirație. Niciodată nu-l văzuse pe popa așa curățel, încât îl salută cu glas tremurat, iar o clipă mai târziu aruncă un ochi spre Leun. Însă acesta nu-i prinse momentul de slăbiciune. Nici măcar Mitu n-o observă, fiind destul de pătruns de rol și preocupat să arunce binecuvântări în stânga și-n dreapta.     Cât urcă scara, toată lurnea strigă la el să aibă milă, iar țiganii lui Brăiloiu îi arătară crucea, aducându-i aminte de amenințările stăpânului lor.     Cinci minute lungi, Bucureștiul a stat fără glas. Deasupra ardea soarele de mai, iar pe sub poduri trăgea încă un vânticel rece. În sfârșit Maiorca privi spre Leun. Între ei se topi lumina unei lămpi sparte.”