Lumea din Copacul Departarilor

    Al treilea volum din seria Copacul Depărtărilor     Connie cea curioasă este nevoită să locuiască o vreme cu Beth, Frannie și Joe, în casa lor de lângă Pădurea Fermecată. Deși ea nu crede în Copacul Depărtărilor, fetița ajunge să îi cunoască pe magicii lui locuitori și chiar se împrietenește cu Zâna Mătăsuță, Luna-Plină și Moș Cratiță. Împreună cutreieră tărâmurile din vârful copacului, se urcă pe Scara-făr'-de-vârf, fug de uriași și reușesc să scape de la școala lui Madam Rasteală. După asemenea aventuri, nu e de mirare că fetița nu mai vrea să plece acasă!     Descoperă și celelalte cărți din serie: • Pădurea fermecată • Magia Copacului Depărtărilor     Fragment din volumul "Lumea din Copacul Depărtărilor" de Guid Blyton:       „— Unde este perna ta? întrebă veverița.     — Ce pernă? replică fetița.     — Cea pe care ai alunecat, veni răspunsul.     — Dar nu am alunecat pe nicio pernă.     — Ba sigur că da, spuse veverița, privind de jur împrejur după o pernă. Toată lumea folosește perne. Unde ai ascuns-o? Nu fi neascultătoare și dă-mi-o! E responsabilitatea mea să i le duc înapoi lui Luna-Plină.     — Îți spun că nu am nicio pernă la mine, repetă Connie, cu semne de iritare în glas. Am alunecat fără nicio pernă și mi s-a făcut destul de cald.     Se ridică în picioare, iarveverița îi cercetă spatele.     — Aoleu! În alunecare ți-ai ros spatele rochiei, zise animălutul. E toată numai zdrențe.     — Ah! Ce după-amiază îngrozitoare! spuse biata de Connie. Am fost stropită cu cerneală, udată din cap până în picioare cu apă murdară, iar acum mi-am făcut rochia ferfeniță!     Dintr-odată trapa se deschise și dinăuntru apăru Luna-Plină, călare pe una dintre pernele lui. Strigă către Connie:     — Să înțeleg că nu ți-a plăcut petrecerea mea? De ce ai plecat în trombă?     — Am căzut în gaura aceea ciudată, explică fetița. Uite cum arată rochia mea!     — Nu mai am la ce să mă uit, ai stricat-o toată lunecând fără pernă, spuse Luna-Plină amuzat. Haide, te duc eu înapoi. Ai grijă la coșul acela. E unul dintre cele mai mari coșuri ale doamnei Spălăceala. L-am împrumutat ca să ne putem întoarce împreună. În regulă, veverito, nu e nevoie să-mi iei perna, ne vom așeza pe ea în coș.     Veverița își luă rămas-bun și dispăru în scorbura ei. Luna-Plină apucă strâns coșul mare, care se balansa pe o funie groasă, și își aruncă perna galbenă înăuntru. O ajută pe Connie să urce, trase o dată de funie și porniră. Sus, tot mai sus, pe lângă casa lui Morocanilă și a Huhurezului, pe lângă cămara în care domnul Cutărică sforăia în continuare, pe lângă Doamna Spălăceală și până în dreptul casei lui Luna-Plină.     — Iată-ne! îi anunță acesta pe Joe și Moș Cratiță, care traseră de funie pentru a-i aduce pe cei doi sus. Mulțumesc frumos!     Cu toții se amuzară de halul în care arăta rochia lui Connie.     — Acum nu e doar murdară, ci și zdrențuită, comentă Cratiță destul de mulțumit.     Nu o plăcea pe Connie.     — Mă întreb ce o să i se mai întâmple...”