Mița Vinerii povestește istoria unui rețetar magic și a unei familii de adepți ai marelui Sător. Plasată în Bucureștiul fanariot și în epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot, povestea trece pe nesimțite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase rețete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieții arhaice și rafinamentul unei bucătarii fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbușii prăjiți, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripețiile Mitei Vinerii. Mița Vinerii – o jubilație stilistică, o literatură vitală, cum era Parfumul lui Suskind pînă la un punct și Laur al lui Evgheni Vodolazkin, de la alt punct, mai departe. - Dan C. Mihăilescu Cartea Doinei Ruști are toate datele unei povesti captivante: foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mîna sigură a unui povestitor care știe cum să te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmărește multă vreme după ce ai închis cartea. - Bianca Burta-Cernat Fragment din carte: "Poveștile orașului Prin oraș se întețiseră zvonurile despre Mata Vinerii, pe care acum, după ce Costas adăugase noi taxe, unii o credeau rudă cu el. Alții cumpărau de la bucătar, pe câte un taler, o licoare care se zicea că te apără de orice vrăji. Aceste sticluțe ajunseseră și în casă Greceanu și, gustând dintr-una, mi-am dat seama că bucătarul nu era chiar escroc. Se simțea gust de lăcustă și busuioc, care împreună îl ajută pe om să-și păstreze o stare de bine. Dintre prostiile care circulau, două erau mai intense și chiar și astăzi se mai găsesc oameni care să-și aducă aminte de ele. Prima era despre o crimă care înfiorase orașul. O femeie din lumea bună fusese tăiată în miez de noapte, căci cele mai memorabile omoruri sunt de cuțit ori de sabie. Cu toate că legile cele mai aspre sunt pentru otrăvitori, nimeni nu ține socoteala morților otrăviți. Dar, dacă un om e tăiat și lăsat să moară într-o baltă de sânge, nu doar că află imediat tot orașul, ci chiar vuiește. Această femeie a fost găsită în poartă, cu un pumna1 înfipt drept în inimă. Femeia încă trăia, iar din gura ei, de suflet pe moarte, puținii trecători, care-or fi fost, au auzit numai numele meu. Nu trebuie să vă spun că n-aveam nicio legătură cu asta! Totuși, de-atunci am și început să-mi pun întrebarea cum de-mi știuse numele muribunda sau ucigașul ei. Căci Mâta Vinerii nu este un nume la îndemână oricui. Nu era nimeni de fapt cu numele ăsta, până la mine. Maximă mi-l alesese pentru că m-am născut într-o vineri. Iar neamul nostru era ocrotit de sute de ani numai de mațe. De aceea aveam una și pe casă, făcută de un italian, pe care tatăl Maximei îl plătise în aur austriac. Nu mi-o mai aminteam, dar știam că era sculptată în marmură. Pisica de pe turn. Pisica făcătoare de bine. Până atunci nu mai fusese nimeni ca să-i ia numele, pentru că mâța, prin tradiție, e legată de ziua Venerei, iar din tot neamul nostru numai eu m-am născut vinerea și încă la ceasul amiezii, care și el este al somnului și al mațelor. Prin urmare, nu puteam să nu mă întreb cine știa de numele ăsta? Cu siguranță în oraș mai erau și alți satorini, poate rude cu noi. Cealaltă întâmplare se lega de Perticari, un boier spilcuit care avea diverse însărcinări pe la Palatul Domnesc, inclusiv pe la bucătării, ca pitar. E1 pomenise prima oară de Mata Vinerii, pretinzând că i se arătase în vis. Portretul hidoșeniei de la Olari venise din mintea lui. Pe el trebuia să-l caut neîntârziat. "
