Meseria de romancier

    Reunite tematic sub umbrela unei încercări personale de a defini impulsul de a scrie proză, eseurile din Meseria de romancier abordează teme precum opoziția dintre experiența de viață și experiența livrescă, importanța visului, exploatarea zonelor neclare, atrase din subconștient.        „Dacă romanele mele au ceea ce s-ar putea numi originalitate, asta se datorează libertății. La vîrsta de 29 de ani, mi-am spus, dintr-odată, simplu, că «vreau să scriu» și am pus pe hîrtie primul roman. N-am fost nici chinuit de o dorință puternică, nici încorsetat de reguli privind felul în care trebuie scris un roman. Nu știam cum merg lucrurile în lumea literară și (din fericire sau din păcate) n-aveam nici vreun model printre scriitorii consacrați la care să mă raportez. Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să-mi reflecte sufletul – atît și nimic mai mult. Am simțit un impuls foarte puternic și, fără să mă gîndesc prea mult la ce avea să urmeze, m-am așezat la birou și am început să scriu la întîmplare. Iar cînd făceam asta, aveam un sentiment foarte viu de plăcere și libertate.” (Haruki Murakami)     Fragment din volum:       “Odată ce s-au pus pe scris, scriitorii rămân singuri. Nimeni nu-i ajută. Unii mai însărcinează pe câte cineva să se documenteze în locul lor și să adune materiale, dar nimeni nu-i ajută practic să-și sistematizeze ideile din minte ori să aleagă exact cuvintele potrivite. Ceea ce scriitorul a început singur, va trebui să continue și să ducă la bun sfârșit tot singur. Nu poate face ca un pitcher din liga profesionistă de baseball, care aruncă mingea de șapte ori, apoi se duce pe bancă și-și șterge sudoarea, lăsând mai departe treaba în seama coechipierilor. Scriitorul nu are jucători de rezervă. El intră în prelungiri de unul singur și, tot de unul singur, trebuie să arunce de cincisprezece sau de optsprezece ori, până se hotărăște soarta jocului.     Mi s-a întâmplat, când am lucrat la romane de mari dimensiuni, să mă închid în biroul meu și să stau singur, aplecat peste masa de scris, mai mult de un an (ba chiar doi, dacă nu trei). Mă trezeam dimineața devreme și timp de cinci sau șase ore mă concentrăm și scriam. Când ești atât de cufundat în lucru, creierul se supraîncălzește (începe să-ți frigă fruntea, la propriu) și, la un moment dat, ți se încețoșează mintea. De aceea eu după-amiază dorm, ascult muzica sau citesc cărți inofensive. O asemenea viață este foarte sedentară și atunci ies zilnic să fac mișcare, cam o oră. Pe urmă îmi pregătesc lucrul pe a doua zi. Repet mereu aceleași activități, ca un obicei neschimbat.     E deja un stereotip să numim munca scriitorului „izolată", dar în realitate chiar așa este, mai ales în cazul romanelor de mari dimensiuni. Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și nici să mă bată pe umăr, lăudându-mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la muncă depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie s-o poarte singur în spate, în tăcere."