N-am venit sa tin un discurs

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Volumul reunește 22 de texte, majoritatea inedite, dar și unele rătăcite sau uitate, destinate a fi citite în public, pe care autorul le-a scris de-a lungul prodigioasei sale vieți: primul, care dă și titlul culegerii, este cel ținut la 17 ani, la absolvirea liceului, în prezența colegilor de clasă, iar ultimul, din 2007, a fost citit în fața Academiei Regale a Spaniei și a academiilor hispanoamericane corespunzătoare, precum și a Regilor Spaniei.  Este impresionant evantaiul tematic al acestor texte, care alcătuiesc o sugestivă sinteză a obsesiilor literare ale celui care a scris romanul "Un veac de singurătate", dar și a susținutelor lui preocupări în calitate de cetățean al Americii Latine și al lumii, de la problematica densă legată de Columbia natală, la cea privind viitorul tineretului și procesul de educație în America Latină, sau la proliferarea nucleară și dezastrele ecologice pe plan mondial. De un interes major este, de bună seamă, discursul la primirea Premiului Nobel, în 1982, intitulat Singurătatea Americii Latine, considerat o capodoperă a genului. Fragment din cartea “N-am venit să țin un discurs” de Gabriel Garcia Marquez:   “Cred că toți am ajuns până la urmă la concluzia fostului președinte Lacalle că salvarea Americilor stă în educație. La aceeași concluzie ajunseserăm în cadrul Forului de Reflecție al UNESCO, anul trecut, unde s-a configurat generoasa idee de „universitate la distanță.". A fost rândul meu să susțin atunci, o dată în plus, ideea identificării din timp a aptitudinilor și vocațiilor de care omenirea duce atâta lipsă. Ne întemeiem pe faptul că, dacă unui copil i se pun în față mai multe jucării diferite, va ajunge să aleagă doar una, iar datoria Statului este să creeze condițiile ca micuțul să se bucure cât mai mult de acea jucărie. Sunt convins că aceasta este formula secretă a fericirii și a longevității. Ca fiecare să poată trăi cum vrea și să poată face numai ce-i place, din leagăn până la mormânt. În același timp, toți suntem pesemne de acord că trebuie să fim vigilenți în privința tendinței Statului de a se dezinteresa de educație și a o lăsa pe seama particularilor. Argumentul contrar este zdrobitor: educația particulară, bună sau rea, este manifestarea cea mai evidentă a discriminării sociale.  Un finis bun pentru o cursă cu ștafeta de patru ore, care ne poate fi de folos pentru a ne risipi îndoielile dacă în realitate America Latină există, pe care fostul președinte Lacalle și Augusto Ramirez ni le-au aruncat de la bun început pe această masă ca o grenadă brizantă. Ei bine, judecând după cele spuse aici în aceste zile, nu încape nici cea mai mică îndoială că există. Poate că soarta ei de Oedip va fi să-și caute în veci identitatea, ceea ce va fi un destin creativ care ne-ar face să ne deosebim de restul lumii. Discreditată și răzlețită, încă nedesăvârșită și veșnic în căutarea unei etici a vieții, America Latină există. Dovadă? Am avut-o în aceste două zile: gândim, deci existam.”