Cartea Numele meu este Lucy Barton PDF

    Lucy Barton se recuperează încet după ceea ce ar fi trebuit să fie o operație ușoară. Mama ei, cu care nu a vorbit de mulți ani, vine să o viziteze la spital. O bârfă nevinovată despre oamenii din copilăria lui Lucy din Amgash, Illinois, pare să restabilească legătura între mama și fiica, dar sub această pojghiță de familiaritate mocnesc tensiunea și aspirațiile care au marcat întreaga viață a lui Lucy: fugă de familia ei cu probleme, dorința de a deveni scriitoare, căsătoria, dragostea pentru cele două fiice. Iar cea care spune această istorie emoționantă este strălucitoarea voce de povestitoare a lui Lucy însăși: cu atenție la detalii, profund umană și cu adevărat de neuitat.     „Un scurt român despre iubire, în special despre iubirea complicată dintre mame și fiice, dar și despre legături mai simple și mai neașteptate... [Strout] evocă aceste legături într-un stil atât de sobru, de pur și de profund, încât cartea are un aer de scriptură sau de sutră, doar că e foarte pământească și lipsită de pretenții.” - Newsday     „Nu există nici un strop de sentimentalism în acest roman extraordinar. În schimb, prin intermediul cuvintelor atent alese și al tăcerilor vibrante, Numele meu este Lucy Barton ne oferă o rară bogăție de emoție, de la cea mai întunecată suferință la bucuria simplă.” - The New York Times Book Review     Fragment din romanul "Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout:     „Dar mama s-a îmbolnăvit, așa că eu am fost atunci cea care s-a dus la ea în rezervă din spitalul din Chicago, ca să stau la picioarele patului ei. Voiam să-i dau ceea ce-mi dăduse și ea mie, genul de atenție constantă și mereu trează din acele zile în care fusese alături de mine.     Tata m-a întâmpinat la spital la ieșirea din lift, și n-aș fi știut cine este dacă n-ar fi fost gratitudinea pe care am văzut-o în ochii acestui străin, pentru că venisem să-l ajut. Arătă cu mult mai bătrân decât mă gândisem eu vreodată că ar putea fi, și orice mânie pe care am sim-tit-o — sau pe care a simțit-o el — nu mai părea să aibă legătură cu noi. Dezgustul pe care îl simțisem pentru el cea mai mare parte din viața mea nu mai era acolo. Era un bătrân într-un spital care avea o soție ce urma să moară.     — Tăticule! am spus uitându-mă la el.     Purta o cămașă șifonată și blugi. Cred că la început s-a sfiit să mă îmbrățișeze, așa că l-am îmbrățișat eu și mi-am imaginat căldura palmei lui pe ceafa mea. Dar în spital, în acea zi, el nu și-a așezat, de fapt, palma pe ceafa mea, și ceva dinăuntrul meu — foarte, foarte adânc înăuntrul meu — a auzit șoapta „A trecut".     Mama avea dureri mari; urma să moară. Asta era ceva ce nu păream capabilă să cred. Fetele mele erau pe atunci adolescente, și-mi făceam griji mai ales pentru Chrissie, dacă nu cumva fuma prea multă iarbă. Așa că vorbeam des cu ele la telefon, și în a doua seară în care stăteam lângă mama, ea mi-a spus încetișor:     — Lucy, aș vrea să faci ceva.     M-am ridicat de pe scaun și m-am dus lângă ea.     — Da, am zis. Spune-mi!     — Vreau să pleci.     A spus asta încetișor și nu am simțit deloc mânie în vocea ei. I-am auzit hotărârea. Dar, cu-adevărat, am simțit panică.     Am vrut să spun: „Dacă plec, n-o să te mai văd niciodată. Lucrurile au fost dificile între noi, dar nu mă face să plec, nu pot suporta să nu te mai văd niciodată!"     Am zis:     — Bine, mamă. Bine. Mâine?     S-a uitat la mine și i-au dat lacrimile. Îi zvâcneau buzele. A șoptit:     — Acum, te rog! Iubito, te rog!     — O, mămico...     A șoptit:     — Zgâție, te rog!”