Ediția de lux cuprinde șase texte clasice ale lui Ioan Slavici: nuvelele Popa Tânda, Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc. "Schițele și nuvele lui Ioan Slavici, luminate adeseori de preocupări de ordin moral, aduc în scena personaje cu o psihologie lipsită de mari complicații, în adâncul cărora ochiul scriitorului pătrunde și notează cele mai subtile nuanțe ale sentimentului, pe care le traduce sumar, într-un cuvânt sau un gest cu rădăcini adânci." (Dimitrie Popovici) Fragment din nuvela "Budulea Taichii": „A doua zi de Crăciun oamenii știau să spună că dascălul Clăiță a scos o învățătură nouă despre împăratul din care se trage neamul românesc, și că Huțu are să aducă învățătura aceasta în sat; iar când Huțu a venit de Paști acasă, ei îl întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag românii; fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învățat încă, tot satul știa că are să mai steie mult la școli. Dascălul Clăiță zicea acum că are să steie încă doi ani, deoarece mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le învețe. Huțu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiță nu mai era supărat. Însă, oricât de bun băiat ar fi fost, avea și el păcatele lui. Pe când umblase la școala din sat, avuse dorința de a se face dascăl ca Clăiță; în urmă, după ce s-a dus la oraș, dorința lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfârșit, umblând la școli latinești, voia să se facă profesor de gimnaziu și își întipărise atât de viu acest gând, încât se făcuse chiar mai așezat de cum fusese, îi plăcea să explice toate lucrurile și luase întru toate apucăturile profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, ca toți profesorii noștri, Budulea Taichii mai avea și dorința tainică de a se face călugăr și, când eram singuri, îmi spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiță spre a se putea călugări. Iară eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii călugăr, ca profesorii noștri de la gimnaziu. A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huțu trebuia să rămână cu cei doi băieți. Cornelia era acum cu totul mare și se plimba cu dascălul din Strântea, care venea în toate duminecile, după-amiazăzi, la Cocorăști, în vreme ce Livia mă întreba mereu când vine Huțu, iară.”
