Ochi de caine albastru

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În Ochi de câine albastru, scufundarea lui Garcia Mărquez în această „altă“ realitate e profundă și vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o realitate plăcută și amuzantă.  Garcia Mărquez ne pune față în față cu o prezență inevitabilă - moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a vieții noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca experiența totală a sufletului și a corpului. Moartea ca o constantă iminentă, care ne arată până în ce punct ființa noastră este formată din aspecte distincte și niciodată imaginate. Fragment din volumul "Ochi de câine albastru" de Gabriel Garcia Mărquez: "Atunci m-a privit. Credeam că mă privea pentru întâia oară. Dar apoi, când s-a întors ocolind sfeșnicul, iar eu îi simțeam mai departe pe umăr, în spatele meu, privirea alunecoasă, și grea, am înțeles că eu eram cel care o privea pentru întâia oară. Am aprins o țigară. Am tras în piept fumul aspru și tare, înainte de a face să se învârtească scaunul, ținându-l în echilibru pe unul din picioarele dinapoi. După o clipă am văzut-o acolo, așa cum stătuse în toate nopțile, dreaptă, lângă sfeșnic, privindu-mă. Preț de câteva minute n-am făcut altceva decât să ne privim. Eu o priveam stând pe scaun, ținându-l în echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Ea, dreapta, cu o mână lungă și nemișcată pe sfeșnic, privindu-mă. Îi vedeam pleoapele luminate ca în fiecare noapte. Atunci mi-am amintit de cuvintele dintotdeauna și le-am rostit: „Ochi de câine albastru". Ea mi-a răspuns fără să-și ia mâna de pe sfeșnic: „Așa. N-o să mai uităm niciodată". Ieși din cercul de lumină, suspinând: „Ochi de câine albastru. Am scris cuvintele astea peste tot". Am văzut-o îndreptându-se spre măsuța de toaletă. Am văzut-o apărând în oglinda rotundă, privindu-mă acum, la capătul unui duș și întors al luminii socotite matematic. Am văzut-o cum nu-și mai lua de la mine ochii mari de cenușa aprinsă: cum mă privea pe când își deschidea pudriera încrustată cu sidef trandafiriu. Am văzut-o cum își pudră nasul. Când termină, închise pudriera, se ridică iar în picioare și se îndreptă din nou spre sfeșnic, spunând: „Mi-e teamă că o să viseze cineva camera asta și o să-mi răscolească lucrurile"; și întinse deasupra flăcării aceeași mână lungă și tremurătoare pe care și-o încălzise înainte de a se așeza la oglindă. Și zise: „Nu ți-e frig?" Iar eu am spus: „Uneori". Ea a mai zis: „Trebuie să-ți fie acum". Și atunci am înțeles de ce nu puteam să stau singur pe scaun. Frigul îmi dădea certitudinea singurătății mele. „Acum îmi este - am spus. Și e ciudat, pentru că noaptea e blândă. Poate mi s-a răsucit cearșaful." Ea nu răspunse. Se îndreptă spre oglindă și eu m-am învârtit iar cu scaunul, ca să mă întorc cu spatele la ea. Fără s-o văd, știam ce face. Știam că se așezase din nou în fața oglinzii, văzându-mi spinarea, care avusese timp să ajungă până în străfundul oglinzii și să-i atragă privirea, care și ea avusese exact atâta timp cât trebuia ca să ajungă în străfund și să se întoarcă mai înainte ca mâna să aibă timp să schițeze o a doua mișcare - până la buzele pe care și le dăduse cu ruj, când ridicase prima oară mâna în fața oglinzii."