Omul invizibil

Străinul a venit la începutul lunii februarie, într-o zi de iarnă, pe un vânt tăios și o ninsoare deasă, ultima ninsoare a acelui an, peste pășune, mergând pe jos de la gară Bramblehurst și ducând un mic portmantou negru în mână cu mănușa groasă. Era bine înfofolit din cap până în picioare, iar borul pălăriei sale de fetru moale îi ascundea tot chipul, mai puțin vârful nasului; zăpada i se adunase pe umeri și pe piept și adăugase o creastă albă poverii pe care o cără. A intrat clătinându-se în hanul „Trăsură cu Cai” mai mult mort decât viu și i-a dat drumul portmantoului pe jos. — Un foc, a strigat el, în numele milei omenești! O cameră și un foc!...