La Sadoveanu, în Ostrovul lupilor găsim un personaj localizat în spațiul dobrogean, poreclit cu un nume cunoscut, Nastratin Hogea, care stârnește interesul cititorului chiar înainte de a intra în scenă. Eroul lui Sadoveanu, Mehmet Caimacam, însumează trăsăturile specifice orientului și este mai mult contemplativ. El iubește în tăcere, se revoltă în tăcere și nu se abate de la normele lumii pe care o reprezintă. Pentru a reda culoarea specificalumii personajului său, Sadoveanu, ca și Barbu, folosește cuvinte, toponime, proverbe și zicători turcești. Urmărind firul unei anecdote cu Nastratin care circulă în Dobrogea, Mehmet Caimacam povestește savuros cum s-a desfășurat întâmplarea în urma căreia i s-a dat porecla Nastratin Hogea. Se poate remarca faptul că Hogea este perceput de Mehmet ca fiind în primul rând un mare înțelept și abia apoi comic, abordare similară cu cea din spațiul turcic. Vorbind despre Nastratin spune că mai întâi trebuie căutat mesajul pilduitor și meditat asupra acest ia și abia la final analizată partea comică, fiindcă aceasta nu este decât o haină bine aleasă pentru a îmbrăca povețele din anecdotele sale. De aceea Mehmet nu se înveselește ci se întristează când vorbește despre Nastratin, comparând grațierea sa cu imaginea lui Hogea când a cerut iertare de la Timurlenk în numele consătenilor săi drepți și nevinovați. În opera lui Sadoveanu apar și motive populare turcești cum ar fi blestemul, deochiul, visul. Pentru întregirea tabloului oriental e prezentată cu migală povestea cafelei. De asemenea modul specific turcesc în care unele personaje se exprimă și cuvintele pe care le aleg pentru comparații pot părea uneori stranii, fiindcă au conotații necunoscute în spațiul românesc. Fragment din cartea "Ostrovul lupilor" de Mihail Sadoveanu "Așezarea oierilor a început a se mișca mult înainte de ziuă, pe când noaptea se făcea albăstrie. Când am privit depărtările, am văzut aria marii suita deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moțată a luceafărului de ziuă. Acea priveliște cu totul misterioasă, însă, n-a durat decât puține clipe. Ieșisem singur, nesimțit de Panaite, care încă dormea, și căutasem fântâna. Dușmanii cu ragilă la gât, care voiseră să mă atace în ajun, acuma mă primiră cu prietenie, fâlfâind din cozi. Unul îmi arată drumul, umblând înaintea mea, pe cărare. Am găsit o gură de apă limpede la malul bălții și mi-am luminat ochii. Adia în întinderi o suflare răcoroasă, fără direcție hotărâtă. Zvonul bărăganului stătuse. Tăcere posomorâtă zăgăzuia de jur-împrejur zările. În tăcerea aceasta oarecum atentă, se simțea altfel decât cu auzul un fel de foială mai apropiată ori mai depărtată. Erau cardurile de oi ieșite sub semnul stelei lor. Nu mai ajungea până la mine picurul tălăngilor. M-am înturnat spre așezările stânei, umblând încet, privind și ascultând atent. Curând născu geana trandafirie a zorilor și deodată mi-au apărut în largul pustiei gorganele străvechi, în care cei dintâi rătăcitori ai acestei lumi izolate și-au astrucât osemintele. Multe din aceste movili au fost spintecate și prădate; altele își ascund încă taina; din întunericul țarinei lor veghează, călări și în arme, schelete de războinici, care-și păstrează trufia și în umilința pulberii. Generațiile de păstori în stepă le-au sondat închisorile; mocanii de azi le privesc acuma într-un chip anumit, visând la cuvântul fermecat care face să cadă lacătele comorilor. "
