Păcatul nu este întâi de toate un concept teoretic sau parte a unui discurs religios teologic de care poate să fie total și justificat dezinteresat, ci este o stare reală care îi afectează viața în adâncul ei.
Din multiple motive, păcatul este perceput ca o consecință a nerespectării unor convenții, legi, porunci, canoane. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înțeleagă oricine este că, păcatul, înainte de orice, este un eșec existențial, o abatere mai mică sau mai mare de la modul corect sau sănătos de a trăi.
Dacă omul este chemat să trăiască pentru a mânca, a bea, a se distra, a dormi și nimic mai mult, atunci așezarea și rămânerea pe drumul împlinirii echivalează cu a mânca, a bea, a te distra și a dormi. Dacă, însă, omul este mai mult decât mâncare, băutură, distracție și somn, ceea ce suntem obligați să acceptăm tot sub presiunea evidențelor, dacă omul este de exemplu o ființă chemată să iubească și împlinirea lui vine din a iubi și a fi iubit, atunci va trebui să accepte că sunt situații, stări, lucruri, fapte, care îl mențin pe această traiectorie sau altele care-l abat de la această traiectorie.
