Un roman care și-a câștigat un binemeritat loc în istoria literaturii universale. Povestirea lui Gide îl poartă pe cititor prin câteva capitale europene, în compania unor sfinți, aventurieri și hoți de buzunare. Acțiunea se petrece la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când începe să circule zvonul că papa Leon al XIII-lea a fost răpit și este ținut sechestrat de o lojă francmasonică. Sub acest pretext, Biserica pornește o strângere de fonduri, mai mult sau mai puțin cinstită, pentru salvarea suveranului pontif. Animat de gânduri nobile, Amedee Fleurissoire hotărăște să plece singur în călătorie și să dea de urma celui dispărut. Încercarea se dovedește a fi nu tocmai ușoară, iar Amedee are parte de o moarte neașteptată, fiind ucis de Lafcadio Wluki, fratele cumnatului său. Fragment din romanul "Pivnițele Vaticanului" de Andre Gide: „În fața Mausoleului lui Hadrian, numit și castel Sânt' Angelo, Fleurissoire trecu printr-o întâmplă nefericită. Uriașul edificiu se înălță în mijlocul unei curți interioare, în care publicul nu avea voie să intre și în care nu puteau pătrunde decât călătorii cu bilete speciale. Era indicat chiar și faptul că aceștia trebuiau să fie însoțiți de un paznic... Aceste precauții excesive confirmau bănuielile lui Amedee, făcându-l totodată să vadă extraordinara dificultate a celor întreprinse. Fleurissoire, care scăpase, în sfârșit, de Baptistin, rătăcea pe cheiul aproape pustiu, la acest sfârșit de zi, mergând de-a lungul zidului exterior ce apără castelul. Cu sufletul trist descurajat, trecea și iar trecea prin fața podului mobil de la intrare; apoi se îndepărtă până pe malul Tibrului și încerca, peste acest prim zid, să zărească ce se află înăuntrul curții. Nu dăduse atenție unui preot (la Roma sunt atât de mulți!) ce, nu departe de el, stătea așezat pe o bancă și părea cufundat în ziarul lui, dar care îl urmărea de mult. Respectabilul preot avea părul lung, bogat și argintiu; pielea fetei, tânără, și proaspătă, semn al unei vieți curate, contrasta cu vârsta lui înaintată. Chiar și numai după figură puteai să-ți dai seama că e preot, iar după o anumită decentă, care-l caracteriza, că este preot francez. Pe când Fleurissoire trecea pentru a treia oară, prin fața băncii lui, abatele se ridică brusc, veni la el și, cu o voce tânguitoare, îi spuse: — Ce bine! Deci nu sunt singur! Și dumneavoastră îl căutați... După ce rosti aceste cuvinte, își ascunse obrazul în mâini și izbucni în hohote de plâns. Apoi, revenindu-și, exclamă: — E imprudent! Da, foarte imprudent! Ascunde-ți lacrimile! Înăbușă-ți suspinele!... Și, luându-l pe Amedee de braț, îi zise: — Să plecăm de aici, domnule; suntem urmăriți. Cred că emoția pe care nu mi-am putut-o ascunde a fost observată. Amedee mergea, uluit, în urma lui. Îndrăzni, în sfârșit, să-l întrebe: — Dar cum de ați ghicit de ce mă, aflu aici? — Dea Domnul ca numai mie să-mi fie îngăduit să văd asta! Dar cum vă închipuiți că neliniștea dumneavoastră, și privirile triste cu care cercetați locurile acestea puteau să nu fie observate de cel care, de trei săptămâni încoace, vine aici zi și noapte? Vai, domnule! de îndată ce v-am văzut, nu știu ce presimțire și semn trimis de cer m-au făcut să recunosc în dumneavoastră un suflet frate... Atenție! vine cineva. Doamne, luați-vă un aer nepăsător.”
