Naturaletea lui Alecsandri, faconda și spontaneitatea spiritului său apar nealterate în proză și corespondența cu prietenii și cunoscuții, în atâtea pagini ce prevestesc calitățile majore ale povestirii românești. Aici este Alecsandri întreg, nedisimulat sub nicio proză estetică, nepăsător la canoanele compoziției, dând frâu liber fanteziei și amintirilor, alternând timbrul glumeț cu cel grav, îndrăgostit de concret și culoare, de anotimpul solar și de priveliștea câmpenească, mânat de neastâmpărul său când spre cerul italic al povestirii romantice (ca în „Buchetiera de la Florența”), când spre viziunile geologice autohtone din „O preumblare prin munți”, spre peisajele calcinate ale Gibraltarului, sub soarele torid de la Tanger și Tetuan, sub umbrarul misterios al Spaniei, în lumea exotică a Africii de Nord, în griurile Londrei, sub sita ploii, la Borsec, în goana fantastică a „malpoștei”, în lumea de legendă a „muntelui de foc”, în saloanele Tuilleriilor lui Napoleon al III-lea, la poalele Munților Madras sau în decorul Iașilor anului 1846. Peste tot, arta lui de gravor, peisagist sau evocator, darul său epic atât de modern prin capriciul povestitorului spiritual, îndrăgostit de digresiune, reconstituie prezența vie a unui erou romantic fermecător. - Mircea Zaciu Pentru Alecsandri lumea este în primul rând aspect: apariție nezărită ochiului atent și minții curioase. De aceea Alecsandri se realizează mai ales în balade, în legende și în pasteluri. Căci în balade și legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul său, ci îl menține oarecum în depărtare, rezervându-și și o perspectivă contemplativă, iar în pasteluri - în acelea ale lui Alecsandri, în special - natura este fixată ca aspect cu mijloacele fragile ale unei palete delicate. - Tudor Vianu
