• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescență fecioară.“ Aceasta e fraza cu care debutează romanul lui Garcia Mărquez. Un ziarist bătrân decide să-și sărbătorească a 90-a aniversare în stil mare, oferindu-și un cadou care îl va face să simtă că trăiește: o adolescență virgină. Într-un bordel dintr-un oraș pictural, o vede pe copila din spate, complet dezbrăcată, și viața să se schimbă radical. Acum, că o cunoaște, simte că ar putea muri, nu de bătrânețe, ci de dragoste. Povestea târfelor mele triste e povestea unui bătrân singur și excentric, o narație a aventurilor sexuale ale acestuia (nu puține, de altfel), aventuri pentru care întotdeauna a plătit, neînchipuindu-și că astfel va găsi vreodată dragostea adevărată. Această poveste, scrisă în incomparabilul stil de Gabriel Garcia Mărquez e o poveste despre nefericirile bătrâneții și bucuria de a te îndrăgosti. Fragment din cartea "Povestea târfelor mele triste" Gabriel Garcia Mărquez "Mi-a trecut uneori prin cap că nările acelea referitoare la culcat ar fi un temei strașnic pentru o relatare a rătăcirilor vieții mele, și titlul mi-a picat din cer: Povestea târfelor mele triste. Viața mea socială, în schimb, era lipsită de interes: orfan de tată și de mamă, burlac fără viitor, ziarist mediocru, de șase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias și favorit al caricaturiștilor datorită urâțeniei mele exemplare. Pe scurt, o viață ratată care începuse prost din după-amiaza în care mama m-a dus de mână, la nouă-sprezece ani, să vedem dacă reușeam să public în El Diario de la Paz o cronică a vieții liceului scrisă, de mine la orele de spaniolă și de retorică. S-a publicat duminica următoare cu o prezentare dătătoare de speranță a directorului. Au trecut anii și, când am aflat că mama plătise publicarea cronicii și a următoarelor șapte, era prea târziu să-mi mai fie rușine, căci coloana mea săptămânală zbură cu propriile aripi și, pe deasupra, mai eram și făcător de știri și critic muzical. De când mi-am luat bacalaureatul cu diploma de merit, am început să predau ore de spaniolă, și de latină la trei licee de stat în același timp. Am fost un profesor slab, fără pregătirea necesară, fără, vocație și fără nicio milă fată, de acei bieți copii pentru care venitul la școală era singurul mijloc de a scăpa de tirania rinților. N-am putut face nimic altceva pentru ei decât să-i țin sub teroarea riglei mele de lemn ca să se procopsească, de la mine măcar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce-acum le vezi, câmpii-n singurătate, deal sumbru, fost-au odat' Italica faimoasă"."
