Predestinati

Helen Hamilton a încercat mereu să ascundă cât este de diferită, un lucru nu prea ușor pe o insulă atât de mică  precum Nantucket și care devine tot mai greu pe măsură ce este chinuită din ce în ce mai mult de halucinații și coșmaruri. Dar adevărata moștenire a lui Helen va ieși la iveală abia când îl întâlnește pe Lucas Delos la școală. Dar chiar și atunci când Lucas o ajută să-și trezească la viață uimitoarele puteri adormite, ei nu pot fi împreună dacă nu se eliberează de destinul tragic țesut pentru ei de cele trei moire. Din seria Predestinați fac parte: • Volumul 1: Predestinați • Volumul 2: Regatul umbrelor • Volumul 3: Profeția Fragment din romanul "Predestinati" de Josephine Angelini:   "Pe măsură ce durerea devenea ceva mai ușor de suportat, Helen reuși să observe mai multe lucruri legate de corpul ei.
Citește tot rezumatul... Din câte putea vedea, totul părea normal la exterior, dar oasele păreau moi ca un biscuit într-o cană cu lapte. Oasele de-abia dacă îi puteau susține mușchii și căldura măduvei o fumică pe dinăuntru. Senzația era similară cu cea pe care o avusese când învață să meargă pe scuter și căzuse din greșeală. O parte din ea știa că își rupsese mâna în acel moment, dar era ca nouă până să-și facă radiografia. Mâncărimea era semn că se vindecă. Cumva, căzuse din cer și supraviețuise. Zău că era un monstru. O ciudățenie. Poate chiar o vrăjitoare. Începu să plângă. - Nu-ți fie teamă, reuși Lucas să rostească dintr-o suflare. Durerea va trece. - Ar trebui să fiu moartă, se tângui încet, având mandibula lichefiată. Ce nu-i în regulă cu mine? - Nu. Nu-i nimic în neregulă. Ești ca noi, spuse el cu o voce ceva mai putemică. Se vindecă la fel de repede ca și ea. - Și anume? - Ne numim Scioni. - Descendenți? murmură Helen amintindu-și definiția de la una dintre temele enervante ale lui Hergie la Cuvântul Zilei. Descendenții cui?  Lucas îi răspunse. Helen îl auzi, dar nu chiar. Cuvântul „semizeu" era atât de departe de așteptările ei, încât trebui să se gândească la asta pentru o clipă. Se pregătise să audă ceva groaznic, poate chiar malefic, motivul pentru care era așa cum era. Mitologia greacă nu-i trecuse niciodată prin minte. - Hm? răspunse ea amețită, atât de confuză, încât se opri din plâns. Imaginea se zgâlțâia, așa că Helen își dădu seama că Lucas râdea. - Au. Nu mă face... să râd, zise el deși pieptul încă îi tresăltă. Era amuzant să i se zgâlțâie capul așa și începu și ea să râdă, îi părea rău, dar nu se putea opri. Era ca și când durerea era așa de greu de suportat încât trebuia să mai uite de ea prin râs. - Doare foarte tare, spuse el începând să se controleze. - Dacă te oprești, mă opresc și eu, zise ea contenind a râde. Între chicoteli, rezistau durerii și așteptau ca trupurile lor să se refacă. În ciuda durerii, vremea trecea repede. Cu o ureche, Helen auzea ritmul inimii lui Lucas, iar cu cealaltă - pescărușii. Mai era puțin și răsărea soarele, și, pentru prima dată de câteva săptămâni bune, Helen se simți în siguranță. - De ce nu te mai urăsc? întrebă ea când simți că oasele îi erau dostul de solide cât să-i permită a vorbi cum trebuie. - Și eu mă întrebam asta. Cred că Furiile au dispărut. Lucas oftă adânc, de parcă i s-ar fi luat o piatră imensă de pe inimă, deși Helen știa că, probabil, capul ei era la fel de greu cât o minge de bowling. - La un moment dat, când eram în aer, mi-a fost frică. Mi-era foarte greu să mă abțin de la a mă lupta cu tine. - Noi? A, poți zbura! rosti Helen și în aceeași clipă pricepu. Își aminti cum Lucas obișnuia să apară și să dispară brusc, și cum auzea bufniturile decolărilor și aterizărilor lui. Nu-l văzuse niciodată zburând pentru că nu se gândise niciodată să privească în sus. - Cum ai ajuns sub mine? întrebă ea încercând să își schimbe un pic poziția corpului. - Te-am prins. Te-am văzut leșinând și am încercat să-ți încetinesc căderea cât de bine am putut, dar eram deja aproape de impact când am reușit să îmi pun brațul în jurul tău, zise el mișcându-se un pic și făcând o grimasă de durere. Nu-mi vine să cred că încă suntem în viață. - Nici mie. Credeam că vii să mă omori în seara asta, dar m-ai prins, se minună ea încă amețită. Mi-ai salvat viața.” Citește mai puțin...