Razbunarea asasinului

    Însetat de răzbunare, Fitz trebuie să facă o călătorie inițiatică. Astfel își descoperă propriile sale calități ieșite din comun.  Însă regatul e pe cale să se prefacă în praf și pulbere. Iar Prințul Verity pare să piardă cursa nebună în care a pornit, ba pare să-și piardă chiar și viața... Se va achita Fitz de misiune până la capăt? Azvârlit în adâncuri, va deveni el mai mult decât este?    Sfârșitul poveștii și povestea sfârșitului se împletesc într-un roman fantasy care a cucerit milioane de cititori.   „O încheiere extraordinară a acestei superbe trilogii, etalând o combinație excepțională de originalitate, magie, aventură, personaje reușite și dramă.” - Kirkus Reviews      Fragment din romanul "Răzbunarea asasinului" de Robin Hobb:       “Am sărit și m-am agățat de un puiet care ieșea din peretele viroagei. M-am ridicat, m-am prins cu picioarele de el, m-am echilibrat și m-am întins după puietul de deasupra. Când l-am tras, greutatea mea îl smulse cu rădăcini cu tot din solul stâncos. Am căzut, dar m-am prins din nou de primul copăcel. Sus, mi-am zis eu nervos. M-am ridicat în picioare, dar l-am auzit crăpând sub mine. M-am agățat de tufele rămuroase care atârnau din malul tăiat pe dedesubt. Am încercat să mă cațăr cât mai repede, să nu atarn prea mult de puieți sau tufe. Am rămas cu mănunchiuri de ramuri în palmă, am smuls smocuri de iarbă ofilită, am vrut să mă cațăr pe marginea viroagei, dar n-am reușit. Am auzit un strigăt dedesubt și, în ciuda propriei mele voințe, m-am uitat înapoi și în jos. Un bărbat stătea cu un câine în luminișul de dedesubt. În timp ce corcitura mă latră, bărbatul punea o săgeată în arc. Atârnăm deasupra lor neputincios, cea mai ușoară țintă pe care și-ar fi dorit-o cineva.     - Te rog, m-am auzit vorbind printre gâfâituri, apoi am auzit sunetul inconfundabil scos de arc când eliberează săgeata.     Am simțit cum intră săgeată în mine, mai întâi ca un pumn izbindu-mă în spate - una dintre șmecheriile lui Regal din copilăria mea -, apoi o durere interioară mai adâncă, mai fierbinte. O mână îmi căzu de pe ramuri. Nu pentru că aș fi vrut, pur și simplu se desprinse singură. Atârnăm numai de brațul drept. Auzeam foarte limpede schelălăitul câinelui agitat de mirosul sângelui meu. Veșmintele bărbatului foșniră când scoase încă o săgeată din tolbă.     Durerea muscă din nou, adânc, din încheietura mea dreaptă. Am țipat când mi se desprinseră degetele de pe ramuri. Într-un reflex de groază, am dat cu picioarele în tufele îngreunate de omăt de deasupra malului tăiat pe dedesubt. Nu știu cum, dar am reușit să mă ridic, deși crusta de zăpadă îmi zgâria obrazul. Mâna stângă o mișcăm de parcă înotam. “Ridică-ți picioarele!” se răsti Ochi Întunecați la mine. Nu scoase niciun sunet, pentru că mă prinse zdravăn cu dinții de mânecă și încheietura dreaptă și mă trăgea în sus. Șansa de a rămâne în viață îmi dădu forțe noi. Am dat sălbatic din picioare și-am simțit pământ sub burtă. M-am târât în față cu ajutorul unghiilor, încercând să ignor durerea care mi se concentra în spinare, dar se împrăștia de acolo în valuri roșii.”