Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

Ultimul Eliade este această figură a singurătății și a îndepărtării, într-o epocă pentru care spiritul nu este decât un epifenomen sau, cel mult, o metaforă suspectă a unui umanism creștin desuet. Eliade, prin opera sa, se dedică unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendenței. Mesajul potrivit căruia omul este o ființă spirituală ființă spirituală care nu poate exista lipsit de centrul ființei sale, centru care este origine și dat al unei transcendente, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul său, gândire care lasă umanității omului șansa de a accede la esența propriei sale ființări. Înțelegem astfel că ceea ce pune în joc umanismul eliadian este tocmai o definiție a umanului. Împotriva definițiilor reducționiste succesive ale marxismului și freudismului, Eliade a avut ca țintă redefinirea condiției umane, recentrarea acestei condiții în elementul sacrului. A reușit?! Poate că nu, dar este un pariu care a întemeiat o operă și o existență paradigmatice. Citindu-l astăzi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poți să nu recunoști grandoarea personajului și umanitatea profundă a acestei încercări. În ultimă instanță mitul eliadian este mitul culturii înseși, mit al culturii care încearcă să construiască neîncetat o poveste a omului, a sensului existenței sale. Ultimul Eliade ne orientează spre orizontul unei așteptări, al unei speranțe pentru care Dumnezeu este încă Cel care va veni, iar omul este ființarea pentru care încă Dumnezeu poate veni. - Mihai Gheorghiu