Cartea Romania, tara de frontiera a Europei PDF

Titlu disponibil fără autograful autorului! După ce a supus unei analize critice multiplele construcții ale istoriei naționale, Lucian Boia oferă acum propria sa imagine a României. Din acest punct de vedere, România, țara de frontieră a Europei completează și întregește demersul inițiat în Istorie și mit în conștiința românească: cele două cărți fac acum, la nivelul interpretării, corp comun. Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală pe care Lucian Boia o construiește altfel decât o știm din istoriile tradiționale de până acum. El își invită cititorul să participe la o pasionantă explorare de-a lungul celor mai diverse itinerarii ale trecutului și prezentului, nelipsind nici incursiunile în Panteonul național sau o plimbare pe străzile Bucureștiului. O pondere semnificativă este acordată istoriei recente: comunismul și anii de după 1989. Din toate acestea se conturează imaginea unei țări care este altfel decât celelalte și, mai ales, se desprinde o explicație: de ce este România ceea ce este. „România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european își poate afla stabilitatea și dezvoltarea. Dar și Europa are nevoie de România. Latini, dar ortodocși, tentați de Occident, dar nu mai puțin atașați propriului specific, romanii aduc civilizației europene o notă distinctă și se prezintă ca o trăsătură de unire între Vest și Est. În plus, România este un bastion avansat în fața imensului spațiu oriental, devenit fluid și neliniștitor în urma dezmembrării Uniunii Sovietice și a efervescenței care a cuprins lumea islamică.“ (Lucian BOIA) Fragment din carte: "Revolta S-au opus românii comunismului? Cum și în ce măsură? Astăzi, opoziția este pusă în evidență. După un regim opresiv, fiecare societate își amplifică imaginea propriei rezistente (așa s-a întâmplat și în Occident cu rezistență antinazistă). În fapt, pretutindeni, cei care cedează, se acomodează sau chiar profita sunt mai mulți decât cei care rezistă. Iar cei care rezistă. „pasiv" sunt mai mulți decât cei care se opun cu adevărat. În România s-a rezistat efectiv în primii ani ai comunismului, dar nici în această perioadă oponenții n-au reușit să-și antreneze compatrioții. Societatea, în ansamblul ei, a cedat sau a acceptat noile reguli. Grupuri înarmate s-au refugiat în munți și au supraviețuit, unele dintre ele, până spre sfârșitul anilor '50. O epopee eroică, limitată însă la un număr mic de oameni și fără o șansă de reușită (au pierit în ciocnirile cu Securitatea sau, capturați, au fost condamnați la moarte și executați). Nu puțini țărani s-au opus colectivizării. Au izbucnit și răscoale țărănești, localizate însă și repede înăbușite. O bună parte dintre intelectuali nu s-au împăcat nici ei cu comunismul. Dar puțini au întreprins ceva efectiv. Se aștepta, se dorea o schimbare; câți erau însă dispuși să se sacrifice pentru ea? Un freamăt s-a simțit și în România, mai ales în vestul țării, când a izbucnit revoluția din Ungaria în 1956. Mai mult însă nu a fost. Se pot contabiliza manifestările individuale sau ale unor grupuri restrânse, dar în ansamblu România a fost mai liniștită decât Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia. Mediul social românesc nu era suficient de evoluat pentru a răspunde eficient abuzurilor puterii și atunci orice act anticomunist rămânea izolat și fără consecințe. Epoca Gheorghiu-Dej a fost epoca represiunii (exceptând destinderea din ultimii ani). Sub Ceaușescu, puțini oameni au mai intrat în închisoare din motive politice. Ceaușescu însuși a criticat excesele din vremea predecesorului său; el s-a prezentat ca exponentul unui „comunism de omenie" în care nu mai există represiune și oamenii nu mai au de ce să se teamă. Adevărul este că lumea sau se resemnase, sau nu îndrăznea să mai miște. Nu se mai reprima, fiindcă aproape nu mai era nimic de reprimat. Securitatea veghea. Securitatea: o realitate, dar și o obsesie, un mit. Poate arhivele vor lămuri în ce măsură a fost cu adevărat atotprezenta și atotștiutoare sau a știut să dea impresia că este așa. Oamenii se temeau să vorbească. Puteau fi auziți de un informator. Sau înregistrați de microfoane ascunse (reale sau imaginare). Părinții, în multe situații, evitau să spună copiilor ceea ce gândeau. Singura manifestare de libertate s-a concretizat într-o impresionantă colecție de „bancuri" politice. A fost o supapă psihologică, un gen de folclor până la urmă tolerat. În anii '50, un „banc politic" se putea solda cu ani de închisoare; acum, apărea probabil ca un mijloc dc defulare mai puțin periculos pentru regim ca oricare altul. "