Un roman gotic al zilelor noastre, fascinant și tulburător În urmă cu aproape un deceniu, prin Regele alb, cititorul luă contact cu o carte de mare succes, tradusă în toată lumea. Acum Gyorgy Dragoman revine cu un roman plasat în același spațiu transilvănean cvasificțional, o sagă de familie ce reprezintă și un tablou istoric contemporan. O adolescentă pe nume Emma, rămasă orfană în urma unui accident, este crescută de bunica ei, o bătrînă cu un trecut învăluit în taine. Bunica o învață să descopere magia cotidiană, precum și propriile-i puteri latente. Emma își trăiește și povestește ultimele momente ale copilăriei și primele iubiri adolescentine într-un burg transilvănean din 1990, o lume ce își căută echilibrul după căderea regimului comunist și moartea „comandantului suprem”. Faptul că întreaga poveste este văzută de o fetiță în prag de maturizare îi conferă un farmec aparte: prin prezența supranaturalului, a unor ritualuri bizare, cu tentă fantastică, Rugul glisează imperceptibil spre realismul magic, iar ecourile trecutului, evocate în povești paralele, leagă destinele personajelor de o istorie adesea atroce. „Ceea ce vezi cînd ești copil și adolescent îți influențează puternic personalitatea. Pentru mine a fost un exercițiu neobișnuit să încerc să-mi amintesc și să pun pe hîrtie tot ce am văzut în orașul acela... În Rugul analizez ce se întîmplă cu noi atunci cînd ne cucerim libertatea. Mai mult, un adolescent percepe mult mai acut o astfel de problemă, pentru că ea e strîns legată de căutarea propriei identitați. Emma vrea să afle cine e ea, care e trecutul ei și unde se ascunde acea libertate.” (Gyorgy Dragoman) „Rugul e un roman cu trucuri și capcane, un rug al cărui jar e greu de stins. Te tulbură, te pune pe gînduri, te rumegă între masele, apoi te scuipă pe podea.” (Konyvesblog) „Pesemne că Gyorgy Dragoman face apel la un soi de magie, căci reușește să ne determine nu numai s-o «citim» pe Emma, ci și să-i percepem universul prin toate simțurile noastre. Ne familiarizăm cu mirosurile, gusturile, obiectele care o înconjoară, cu amintirile pe care i le evocă acestea. Cu alte cuvinte, ne afundăm atît de mult în realitatea ei senzorială și în reflecțiile legate de aceasta, încît în cele din urmă am putea ajunge să credem că «Emma sunt eu!».” (Jelenkor)
