"SĂ FII ROMAN înseamnă să îți iubești credința strămoșească în care te-ai născut, martirii și eroii neamului tău, să îți iubești tradiția,cultura și oamenii mari pe care i-a dat acest pământ, cât mai ales să îți iubești necondiționat în ciuda tuturor evidențelor țara de astăzi ca să ai puterea să o ridici “ (DAN PURIC). " Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!"- Mihai Eminescu Fragment din carte: "Eram mic, să tot fi avut vreo șase anișori când mamaica, mama mamei, m-a luat de la țară, din mica comună de pe atunci din munții Buzăului, Nehoiu, ca să mă ducă la București să-nvăț carte. N-aveam de unde să știu, crescut acolo în oaza de fericire a copilăriei mele, înconjurat de munții aceia, plini de taine nespovedite ce respirau deopotrivă sălbăticie și libertate, că mă născusem într-un popor, care de-a lungul existenței sale crease probleme așa de „grave" omenirii împiedicând-o de la un destin luminos! Tot ce știam atunci era ca familia mea, adică mama și tată, hotărâseră ca spre binele meu, era necesar să fiu luat în grijă de mamaică, care locuia la București și-acolo să-ncep școală, pentru a putea învăța mai bine. Ce mirare pentru copilașul acela de șase ani, care eram pe-atunci, venit brusc din mijlocul munților care semănau cu niște valuri imense verzi, încremenite de un zeu, că pedeapsa ca îndrăzniseră să se ridice până la cer și de pe marginea acelui rău furtunos, Buzăul, ce-și prăvălea valurile nervoase printre stâncile și bolovanii ieșiți în cale ca o herghelie de cai sălbatici, galopând înnebuniți de atâta libertate, atunci când în fața lui se așternu o lume total străină. Ochii lui se forțau să vadă lucruri noi, care nu știu de ce, parcă dintr-un început îi oboseau sufletul cu un fel de tristețe tăcută ce semăna cu suspinul înfundat al unei suferințe îngropate într-un mare adânc de amar sufletesc. Uriași triști, născuți suferinzi și condamnați definitiv să trăiască o viață cenușie, erau blocurile! Case imense puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufletească ce adăposteau jucării singure, aruncate de cei care le folosiseră în groapa unui cumplit destin comun al suferinței. Ferestrele blocurilor aveau ceva din privirea ultimă a bolnavilor deznădăjduiți. Dincolo de ele, în tăcere pâlpâia cu vulnerabilitatea candelei rămasă fără ulei, existența nefericită a oamenilor. Ajunsesem în București, capitala țării! "
